Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Cea mai veche reprezentare a Nașterii Domnului se află la Roma

Cea mai veche reprezentare a Nașterii Domnului se află la Roma

Un articol de: Pr. Ioan-Aurelian Marinescu - 24 Dec, 2017

Originile artei creștine se apropie mult de începuturile vieții Bisericii primare, iar fundamentul acestei străvechi exprimări în culori este însăși Întruparea Domnului. Iată de ce Icoana Nașterii Sale ocupă un loc cu totul aparte, compoziția ei iconografică dovedindu-se una dintre cele mai complexe între reprezentările marilor praznice împărătești. Detalii despre vechimea primelor înfățișări artistice ale acestei mari taine aflăm dintr-o lucrare de valoare, publicată de preotul ortodox de origine rusă Georges Drobot.

Prezentată în 1973 ca teză de doctorat la Institutul catolic de la Paris și publicată după doi ani în colecția «Spiritualité Orientale» (Spiritualitate Orientală) a Editurii Bellefontaine, lucrarea intitulată Icône de la Nativité (Icoana Nașterii) își păstrează, fără îndoială, până astăzi actualitatea.

Învățătura Bisericii Ortodoxe în legătură cu arta icoanelor este indisolubil legată de hristologie. Această interdependență dintre artă și dogmă se dezvăluie și prin faptul că, odată cu cristalizarea formulărilor dogmatice privind taina Întrupării, arta religioasă, care se hrănea din această realitate, încearcă și ea la rându-i să o exprime prin propriile sale mijloace.

Dogmele Bisericii și primele lor ilustrări în culori

Deși teologia cinstirii icoanelor nu a fost formulată decât în secolul al IX-lea, ea a fost trăită ca realitate duhovnicească mult mai devreme, ca o închinare adusă în Duhul Sfânt Cuvântului Întrupat. Aceste două realități ale vieții ecleziale, dogma despre Întrupare și cinstirea icoanelor, au existat cu mult înaintea formulării lor sinodale.
Cultul icoanelor pune rațiunii o problemă asemănătoare celei legate de dogma Întrupării. Rezolvarea ei decurge din perspectiva ortodoxă a înțelegerii Întrupării, în timp ce atitudinea iconoclastă provine din incapacitatea de a sesiza taina Dumnezeu-Omului în toată amploarea ei.

Istoria „canonului” iconografic prezintă câteva asemănări cu aceea a Liturghiei. Fiind expresia dogmei, arta icoanei, la fel ca Liturghia, nu este așadar un sistem dogmatic al cărui conținut să fie stabilit și acceptat oficial, până în cele mai mici detalii, fără nici o urmă de părere personală din partea pictorilor sau a autorilor.

Vechiul Testament, profet al Întrupării

În secolul al IV-lea apar opere care reprezintă debutul iconografiei „canonice”. Cu toate acestea, dacă încercăm să situăm și să determinăm momentul nașterii artei creștine, ne lovim de câteva probleme care nu și-au găsit încă o rezolvare definitivă.

Primele manifestări ale artei creștine sunt universal cunoscute. De fapt, numărul redus de monumente care s-au păstrat până în zilele noastre a permis inventarierea și descrierea lor în operele unor eminenți arheologi și specialiști pe această temă.

Mai întâi apar semne figurative, am putea spune chiar „hieroglife” ale creștinismului, precum monogramele creștine, crucea sub diferite forme, căci în decursul primelor trei secole creștine, acolo unde exista pericolul unor persecuții sau al unor profanări, se prefera reprezentarea crucii sub forma unei ancore, a unui trident sau a monogramei lui Hristos.

Afirmarea figurativă a credinței creștine se dezvoltă până la simbolism, prima etapă prin care creștinismul depășește interdicțiile veterotestamentare. Simbolismul este de altfel caracteristic mentalității creștine de secol II și III, iar dovezi în acest sens avem în Păstorul lui Herma, precum și în scrierile Sfinților Clement Romanul și Ignatie de Antiohia.

Această artă, nesigură la început pe dreptul ei la existență și la originalitate, s-a dezvoltat sub influență iudeo-creștină, cât privește conținutul său, și sub influență păgână, cât privește forma și tehnica utilizată, căci în catacombe putem regăsi o serie întreagă de reprezentări împrumutate din arta păgână, dar încreștinate în esența mesajului lor.

Alegerea subiectelor veterotestamentare în iconografia creștină primitivă pare să fi fost determinată de textele liturgice și dogmatice din primele secole creștine, subiectul alegoric cel mai des întâlnit în scenele care ilustrează evenimente din Vechiul Testament fiind tocmai Întruparea Domnului. Reprezentări precum cea a Prorocului Iona în pântecele chitului, a îngerului care s-a coborât în cuptorul cel de foc unde se aflau cei trei tineri, sau a Profetului Daniel în groapa cu lei, vorbesc omenirii tainic despre Nașterea lui Hristos, o dovadă clară în acest sens fiind chiar sarcofagul de la Milano, din secolul al IV-lea, al cărui basorelief aduce laolaltă scena celor trei tineri care refuză să se închine idolului, pe de o parte, și scena închinării magilor, de cealaltă parte, veș­mintele personajelor ambelor reprezentări fiind aceleași. Această apropiere nu a fost abandonată niciodată, ea fiind prezentă atât în liturghia bizantină, cât și în textul stihirilor din săptămâna ce precedă slăvitul praznic al Crăciunului.

Celelalte subiecte ale celor mai vechi reprezentări se referă la opera de mântuire a Mântuitorului și la Întrupare ca început al ei: Adam și Eva, Noe în corabie (închipuindu-L pe Hristos în mormânt), jertfa lui Avraam, Moise și stânca din care a izvorât apă (închipuind învățătura dătătoare de viață a lui Hristos), sau Euharistia exprimată prin desenarea de pâini și pești.

Apoi, prin secolul al III-lea, apar primele reprezentări concrete ale temelor evanghelice, primele ilustrații evanghelice aflându-se la Doura-Europos (Siria), precum și în catacombele romane ale Domitillei și ale Priscilei.

Primul chip păstrat al Nașterii Domnului

Prima reprezentare cu referire directă la Nașterea Domnului datează de la începutul secolului al III-lea. Este vorba despre o frescă din cimitirul Priscilei, a cărei parte inferioară a fost distrusă și care o înfățișează pe Preasfânta Fecioară șezând și ținându-L pe Pruncul-Dumnezeu în brațe, la dreapta ei aflându-se un profet, iar deasupra, steaua care a luminat la Nașterea lui Hristos. Maica Domnului poartă un veșmânt cu mâneci scurte, iar Pruncul este așezat pentru alăptare, schițând un gest de întoarcere a capului către proroc. Acesta din urmă apare sub forma unui tânăr imberb înveșmântat cu o togă, într-o postură obișnuită de orator antic și cu un sul de pergament în mâna stângă, iar steaua, situată între Preasfânta Fecioară și profet, are formă florală. Identitatea profetului a fost foarte discutată, însă, având în vedere legătura acestuia cu steaua, pare să fie vorba de Valaam (Isaia 60, 1-3). Această reprezentare are o compoziție iconografică mai veche decât frescele din același secol care ilustrează evenimentele descrise de Sfinții Evangheliști Matei și Luca, aceasta vorbind mai degrabă despre împlinirea profețiilor veterotestamentare în ceea ce privește venirea lui Hristos în lume. De asemenea, se presupune că ea ar fi opera unui pictor de origine păgână proaspăt convertit la creștinism, căci natura artistică a compoziției trădează o influență puternică venită dinspre lumea operelor antice.

Nu se poate vorbi despre această reprezentare ca despre o icoană sau ca despre o frescă cu semnificație liturgică, cum este cazul operelor mai târzii care vor împodobi bisericile. Căci o icoană este un simbol care trăiește din realitatea pe care o reprezintă. În Biserică, simbolul servește drept instrument din lumea sensibilă ce ne permite să vedem realitatea duhovnicească. Exprimând adevărul Bisericii, icoana-simbol nu poate să trimită către vreun aspect al Realității fără ca acesta să fi fost mai întâi descoperit de Biserică printr-o dogmă. Iată de ce această reprezentare, în ciuda întregii sale spiritualități, nu este o icoană, ci o ilustrare simbolică a dogmei Întrupării.
Această frescă demonstrează cristalizarea temei Întrupării ca eveniment istoric în artă, semnificativ fiind și faptul că, dintre frescele paleo-creștine, reprezentarea Nașterii este cea care rezumă cel mai bine Întruparea și opera de mântuire a lumii.