Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Cerul cimitirului

Cerul cimitirului

Galerie foto (12) Galerie foto (12) An omagial
Un articol de: Ștefania Coșuleanu - 26 Iul, 2021

Purtăm în adâncul nostru amintiri ale persoanelor care ne-au marcat drumul vieții. Când pleacă la cele veșnice, simțim nevoia să-i căutăm în continuare, numai că de această dată la mormânt, aducând o floare și aprinzând o lumânare. La mormântul părintelui Teofan Merlă din cimitirul Mănăstirii Cetățuia, Iași, vin permanent oameni, deși vrednicul de pomenire duhovnic a plecat la întâlnirea cu Domnul de peste 15 ani. Printre morminte, cerul e mai senin ca oriunde în altă parte, căci ne amintește de vremelnicia noastră și de faptul că modul cum trăim se reflectă în conștiința celor din jurul nostru și în eternitate.

De câte ori revin în dulcele târg al Ieșilor, oraș al studenției și al primei tinereți, îmi rezerv timp pentru a trece pe la mormintele bătrânilor mei învăță­tori care mi-au luminat mintea și sufletul: părintele Teofan Merlă de la Mănăstirea Cetățuia, părinții Ieronim Gagea și Hrisostom Dănilă de la Mănăstirea Bucium, din marginea orașului.

Părintele Teofan, „duhovnicul din cetate”

Am urcat la Mănăstirea Cetățuia într-o după-amiază însorită, iar după ce m-am închinat în biserica cu hramul „Sfinții Apostoli Petru şi Pavel”, ctitorită de voievodul Gheorghe Duca, am mers cu pași grăbiți către cimitir, pentru a aprinde o lumânare la mormântul părintelui Teofan. Aici am găsit un grup de credincioși. Toți aveau, într-un fel sau altul, o legătură cu vrednicul de pomenire duhovnic. Pe unii îi cunoșteam din anii când veneam mai des la Cetățuia, pe alții i-am cunoscut acum: medici, profesori, teologi, șefi de instituții din Iași. Atmosfera prietenească și caldă m-a făcut să cred că marele duhovnic, care în viață aduna mii de oameni în duminici și sărbători, ne aduce împreună chiar și după trecerea sa la cele veșnice. Vorbim în jurul mormântului despre cel care a fost ca un balsam în alinarea problemelor sufletești și model de viețuire. Mormântul părintelui Teofan, plin de florile recunoștinței, este atât de grăitor pentru supranumele pe care i l-au dat ucenicii: „duhovnicul din cetate”.

Model de statornicie, duhovnicie și jertfelnicie

Părintele Teofan (1921-2006) a fost model de statornicie, duhovnicie și jertfelnicie, după cum mărturisesc cei care l-au cunoscut îndeaproape. Născut la data de 8 septembrie 1921, în satul Tătărăni, județul Vaslui, a fost al nouălea din cei unsprezece copii ai familiei Vasile și Maria Merlă, primind la naștere numele Teodor. A parcurs școala în localitatea natală, iar în anul 1947 a intrat ca frate în Mănăstirea Cetățuia, unde a trăit până la sfârșitul vieții și unde este înmormântat. Ca ascultări, a fost mai întâi la vie, apoi la pivniță și mai târziu s-a ocupat de întreaga gospodărie a mănăstirii. În anul 1959, ca urmare a Decretului 410, au fost desființate multe mănăstiri și schituri și mulți călugări au fost nevoiți să părăsească așezămintele monahale. La fel s-a întâmplat și cu părintele Teofan, numai că el nu s-a îndepărtat de Iași, ci a lucrat prin apropiere, cu speranța că acele vremuri grele într-o zi se vor sfârși și va putea reveni la mănăstirea sa de metanie. În lume a lucrat mai întâi în Vlădiceni, la un atelier unde se producea cărămidă, apoi la Ciurea, în cadrul CFR-ului. Ulterior, călugărul ascuns în lume a lucrat ca paznic la Banca Națională a României din Iași, de unde, în 1968, la inițiativa Episcopului-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Irineu Crăciunaș Suceveanul, a revenit la Mănăstirea Cetățuia, pe care nu a mai părăsit-o, ci s-a mutat, în urmă cu 15 ani, în cimitirul monahal, de unde împreună cu frații lui monahi așteaptă învierea obștească.

Cimitirul, loc de comuniune între oamenii vii și cei adormiți

Am petrecut câteva ore cu acei vechi prieteni în cimitirul Mănăstirii Cetățuia, la umbra crucii părintelui Teofan. Aici, sufletul se deschide ușor, iar vorbele curg ca mângâiere și mulțumire în același timp. Fiecare povestește despre întâlnirea sa cu părintele, despre cum l-a ajutat și salvat, prin sfat și rugăciune, în situații dificile. Din acest loc, orașul Iași se vede într-o deschidere panoramică, iar vrednicul duhovnic aș spune metaforic că veghează asupra cetății și a oamenilor ei.

În timp ce vorbeam, unele persoane îngrijeau mormintele, altele puneau ulei în candele sau udau florile. Cimitirul arată ca o grădină bine îngrijită, împodobită cu icoane și flori. La fiecare mormânt veghează o candelă. Și asta datorită comunității strânse în jurul părintelui Teofan. Mi-au povestit cum în perioada stării de urgență din anul 2020, când nu li s-a mai permis să intre în biserică, oamenii se adunau în cimitir. Polițiștii vedeau că urcă oameni la Cetățuia, păzeau biserica să nu intre, dar ei se adunau în jurul fostului duhovnic, iar autoritățile nu-i puteau opri pentru că este spațiu deschis. Tot aici, în cadrul comunității din jurul părintelui Teofan, ne-am hrănit atât sufetul, precum și trupul, cu bucatele prieteniei duhovnicești. Părintele diacon Dosoftei Jitaru, monah școlit și format de protosinghelul Teofan, fiindu-i chiar nepot de sânge, îi duce mai departe frumoasa tradiție de a asculta și mângâia oamenii. De aceea este nelipsit din mijlocul acestei minunate comunități.
Am plecat spre București cu sufletul încărcat de florile recunoștinței cultivate în cimitirul Mănăstirii Cetățuia de către ucenicii părintelui Teofan. În lacrima de dor din colțul ochiului se reflectă binecuvântarea bătrânului duhovnic, pe care-l simt viu în mijlocul comunității.