Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Cimitirele strămutate, o istorie uitată

Cimitirele strămutate, o istorie uitată

Galerie foto (16) Galerie foto (16) An omagial
Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 05 Feb, 2021

De mai bine de șase decenii, Valea Bistriței, din județul Neamț, este una dintre zonele cele mai iubite și vizitate, grație imaginii splendide a lacului de acumulare Izvorul Muntelui, cel mai mare din țară. Însă, din vreme în vreme, e necesar să ne reamintim că sub acest fabulos luciu de apă este îngropată istoria a 20 de sate, care au trebuit să dispară de pe fața pământului pentru a face loc apelor zăgăzuite ale Bistriței. Odată cu satele, cu dificilul proces de strămutare, care a însemnat și dezgroparea osemintelor din cimitire și reînhumarea lor în locuri noi, și memoria acestor comunități a fost fragmentată, suferind pierderi de nerecuperat.

Pentru satele de pe Valea Bistriței, anii ´50 ai secolului trecut au însemnat un timp teribil al schimbărilor, pe care niciodată nu-și închipuiseră că îl vor putea trăi. De la Poiana Teiului până la Izvorul Alb și Secu, 20 de sate au fost rase de pe fața pământului pentru a lăsa loc suficient construirii barajului și lacului de acumulare Izvorul Muntelui. Autoritățile comuniste au redimensionat planurile mai vechi ale inginerului Dimitrie Leonida, odată cu aprobarea Planului de electrificare a ţării, ce urmărea alimentarea cu energie electrică a satelor şi oraşelor din Moldova, precum şi dezvoltarea industriei în regiune. Astfel, s-a ajuns la proiectarea și demararea lucrărilor pentru un uriaş baraj şi a unei salbe de 12 hidrocentrale pe râul Bistriţa, de la Poiana Largului şi până la Bacău. În numai un deceniu, Valea a fost complet transformată, în peisaj apărând cel mai mare lac artificial din România (Izvorul Muntelui), cu un luciu de apă de 3.500 de hectare și o lungime de 35-40 de kilometri, dar și un baraj de greutate întrecut doar de cel de la Porţile de Fier I (Barajul Bicaz).

Strămutarea localnicilor a fost planificată prin Decretul nr. 254 din 31 mai 1957, privind exproprierea unor bunuri situate în zona la­cului de acumulare al Hidrocentralei „V.I. Lenin” Bicaz, regiunea Bacău. În baza acestui decret au fost strămutate toate cele 20 de sate, respectiv 2.291 de gospodării, precum şi 18.760 de oameni. Dintre cei strămutați, 466 s-au stabilit în alte 80 de localităţi din toată ţara. Conform acestui act, au fost expropriate și trecute în proprietatea statului „terenuri în suprafață de 3.070,79 ha, cu toate construcţiile aferente, situate în comuna Bicaz, raionul Piatra Neamţ, şi în comunele Izvorul Alb, Hangu, Ceahlău, Poiana Teiului şi Galu din raionul Ceahlău, regiunea Bacău”. Tot în decret se preciza că „hidrocentrala va fi pusă în mişcare de apele râului Bistriţa, ce se zăgăzuiesc la Izvorul Muntelui şi vor forma astfel un lac de acumulare ce se va întinde de la baraj până la satul Galu. În vederea formării lacului este necesar ca toată suprafaţa de teren pe care se va întinde acesta să fie complet curăţată, atât de vegetaţie, cât şi de bunurile construite de mâna omului. Din această cauză trebuie să înceapă ope­raţiunile de evacuare a tuturor localită­ţilor ce se află azi în zona viitorului lac de acumulare”. În privința strămutării bisericilor şi cimitirelor, documentul prevedea că „vor fi strămutate cu respectarea întocmai a instrucţiunilor elaborate de Departamentul Cultelor”.

Șirul morților

Dacă, din punct de vedere economic, dispariția satelor și reconfigurarea Văii Bistriței au însemnat electrificarea Moldovei și dezvoltarea regiunii, așa cum vedea regimul comunist de la acea vreme această dezvoltare, pentru oamenii locului, deceniul 1950-1960 a însemnat o dramă cu urme adânci și astăzi. A fost ca un fel de război. Pentru că au văzut cu ochii lor dispărând o lume, lumea în care s-au născut, în care au crescut și, mai ales, în care își aveau rădăcinile. „Ceea ce se afla pe suprafața care avea să devină fundul lacului a fost mutat pe versanții care se văd acum de-a lungul șoselei. Nu era voie să dezgropi morții, decât cu respectarea strictă a ordinelor. O parte dintre oameni plecau pe ascuns, îi dezgropau și-i duceau în cimitirele nou-formate. În muzeu păstrăm acest tablou realizat de pictorița Iulia Hălăucescu, «Cultul morților», care evocă chiar acel moment dramatic. Erau șiruri întregi de oameni care urcau dealurile cu convoaie de morți”, a explicat Eleonora Bulai, custodele Muzeului de Istorie și Etnografie din orașul Bicaz.

Case, anexe, pomi din curți, biserici și cimitire, toate au trebuit să dispară din calea apelor. Unele au fost strămutate, altele au fost pur și simplu demolate sau dinamitate. Osemintele celor adormiți au fost strânse și cărate pe noile locuri de sat, de pe versanți. Imaginea șirurilor de oameni, purtând lădiţele cu oseminte în spate sau în căruţe, spre înălţimile din jur, acolo unde aveau să se strămute, e la fel de vie, la fel de tulburătoare, la fel de dureroasă și astăzi pentru cei care au trăit acele vremuri. Mulţi, foarte mulți, mai ales dintre bătrânii satelor, au murit atunci de inimă rea. Cu toată grija și truda oamenilor de a nu-și abandona morții, strămutarea tuturor mormintelor a fost imposibilă. De aceea, mulți răposați își dorm și acum veșnicia sub apele lacului.

„A fost cumplit, că n-au trebuit să strămute doar câteva case, ci absolut toată valea. Și totul trebuia demolat. Taie, dacă poți, mlădița de măr care te hrănise, dărâmă-ți propria casă, scoate-l pe tata din mormânt și ia-l cu tine… Vă închipuiți ce tragedie. Și-acuma, când se mai retrag apele și când bat în maluri, încă se mai găsesc oseminte. Și le mai punem într-un săculeț și le ducem la biserică. La Pârâul Mare (sat din comuna Ceahlău - n.r.) am adus saci întregi cu oseminte, cu căruța, și le-am așezat în cimitir; nu mai știe nimeni de-ai cui sunt acești morți”, îmi povestea, într-un interviu din 2013, părintele Mihai Damian, paroh, în Ceahlău, vreme de 40 de ani, fost protopop de Ceahlău.

Ana Amariei, învățătoare pensionară din Buhalnița, avea doar 9 ani în vremea strămutării. Și chiar dacă limita zonei strămutate s-a oprit  în buza gospodăriei părinților săi, copilăria i-a fost una marcată de permanenta teamă că vor trebui să plece. „O imagine care nu-mi iese din minte, copil fiind pe-atunci, este seara în care a trecut la deal carul cu «cutiile» cu cei morți, dezgropați din cimitirul satului nostru. Pe copiii care muriseră la vârste foarte mici nu i-au dezgropat; la fel, n-au fost dezgropați nici cei care nu mai aveau urmași”, își amintea, în 2013, învățătoarea. Imaginea era aceeași pe toată valea demolată. „Oamenii și-au dezgropat morții; chiar noi l-am luat pe tata într-o răcliță, i-am luat ­osemintele și l-am dus la Broșteni, unde se mutase mama, în cimitirul de acolo”, mi-a mărturisit și Ion Iacoboaia (78 de ani în 2013).

Cimitire strămutate în vârf de munte

Cimitirele satelor Fârțâgi și Hangu au fost strămutate sus, pe versant, pe locul numit Lupărie, în vecinătatea unui cătun izolat, de munte, cu numai câteva case - Chirițeni. „Mormintele sunt mai mici, pentru că cei care au avut urmași au făcut mormânt separat pentru mortul lor, pentru osemintele respective. Ose­mintele celor care nu au avut urmași au fost puse în lădițe și s-au făcut gropi comune”, explica, în 2013, părintele Gheorghe Avarvarei, parohul de la Chirițeni. Tot la Chirițeni a fost adusă și refăcută, bârnă cu bârnă, și biserica de lemn a satului Gura Hangului, ce data de la 1829. Strămutarea s-a făcut prin îngrijirea și osteneala părintelui Mihai Coroamă, cel pe care întreaga suflare a Hangului îl respecta și-l iubea, pentru că vreme de 30 de ani își pusese toată munca și sănătatea în slujba construirii bisericii de piatră din Hangu. Ridicată pe parcursul a 30 de ani (1921-1951), aceasta a fost sfințită în 1951 și era considerată cea mai frumoasă de pe toată Valea Bistriței, o construcție trainică, monumentală. Preotul Mihai Coroamă n-a apucat să slujească în ea decât opt ani, până la 21 mai 1959, când a fost dinamitată și demolată. „Da´ ci biseric-am avut! Plânge părintili Coroamă ca un copchil când vide cî nu poati opri demolarea… Doamne, nici nu pot să mă gândesc. Plânge pi prispî, cî auză cum dădeu dinamite, s-o sfarme”, mi-a povestit mătușa Ioana Irimie (81 de ani în 2013), strămutată din Hangu la Chirițeni.

În cimitirele strămutate la Chirițeni, printre mormintele sătenilor se află și cele ale ardelenilor refugiați la Hangu din Țara Moților, de peste munți. Între acestea, și cel al preotului Ioan Vici, zis Popa Lupu, fost luptător în răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan. Alte morminte din cimitirul satului Răpciuni, așezare dispărută pentru totdeauna și nerefăcută nicăieri în altă parte, au fost strămutate în 1958 în cimitirul satului Ceahlău (Schit). Printre acestea se găsesc și cele ale preotului Dumitru V. Matasă și ale soției sale, Maria Matasă, părinții părintelui Constantin Matasă, fondatorul muzeului din Piatra Neamț, preot-cărturar cu multe con­tribuții în domeniul istoriei și arheologiei din această parte de țară. Constantin Matasă s-a născut la 20 ianuarie 1878, în satul Răpciuni, comuna Hangu, fiind primul copil din cei 12 pe care i-a avut familia preotului Dumitru Matasă. Preotul Dumitru Matasă fusese paroh la Răpciuni și, la fel ca părintele Mihai Coroamă de la Hangu, ridicase biserica nouă a satului, dispărută și ea în momentul construirii barajului. Azi, din așezarea de la Răpciuni mai există doar vechea biserică de lemn, demontată în anii demolărilor și reasamblată la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” din București.

 

Citeşte mai multe despre:   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul  -   cimitir