Cimitirul Șerban Vodă-Bellu din București, istorie, spiritualitate și cultură

Data înființării cimitirului Șerban Vodă-Bellu este considerată a fi 25 octombrie 1859, când are loc prima înmormântare, cea a Elizei, fiica lui C.A. Rosetti, căruia îi aparține inițiativa administrativă a înființării acestuia. Însă dedicarea spațiului către acest scop precedă cu aproape trei decenii evenimentul de mai sus, avându-și originea, așa cum arată principalul cercetător al istoriei cimitirului până în prezent, George Bezviconi (1910-1966), în Legea pentru înmormântări afară din oraș (1831), ce prevedea mutarea cimitirelor la periferia orașului Bucu­rești, din evidente motive igienice și pentru eliberarea de spațiu.

Astfel, principalele terenuri vizate au fost cele care slujeau anterior drept „grădini” - în sensul de spații îngrădite unde protipendada bucu­reș­teană se retrăgea în decursul sezonului cald. La marginea sudică a Bucureștiului, unul dintre cele mai însemnate astfel de spații era cel al familiei Bellu (Bellio), de origine macedo-română, sosită în Țara Românească sub domnia lui Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818). Unul dintre primii reprezentanți ai acestei familii în spațiul românesc, Costache Bellio, a fost înnobilat de către împăratul Austriei, Francisc I, primind titlul de baron, pe care l-a moștenit și descendentul său, Barbu Bellio (1825-1900), care a deținut, între altele, demnitățile de ministru al justi­ției, respectiv al cultelor, și a ales să ofere această grădină a familiei sale Sfatului orășenesc al Bucureștiului, în vederea constituirii celui mai amplu cimitir din capitala Valahiei, unde el însuși își doarme somnul de veci.

Actul său filantropic stă la baza denumirii mult mai cunoscute de „Cimitirul Bellu”, deși aceasta nu este cea oficială - „Cimitirul Șerban Vodă” -, așa cum reiese din documentele vremii și cum poate fi văzut până în prezent pe frontispiciul porții centrale.

Pe lângă spațiul donat municipa­lității de către baronul Barbu Bellio, ansamblul funerar din Calea Șerban Vodă a fost întregit prin adăugarea terenului a trei mori aparținând Mănăstirii Văcărești - demolată de regimul comunist în 1986 -, la includerea căruia și-a dat acordul Mitropolitul Nifon Rusailă al Ungrovlahiei (1850-1875), fapt ce reprezintă o dovadă clară a contribuției Bisericii Ortodoxe Române la crearea acestui veritabil panteon al istoriei române. Ulterior, la jumătatea secolului XX, incinta a dobândit configurația sa actuală prin adăugarea secțiunii cunoscute sub denumirea de „Bellu Militar”, ce se constituise inițial ca un cimitir independent, aflat sub administrarea Ministerului de Război și destinat înmormântării prizonierilor de la Filaret care încetau din viață în timpul detenției, iar după intrarea Regatului României în Primul Război Mondial (1916), ca loc de odihnă al soldaților români și aliați (în extremitatea sudică a cimitirului se află parcela dedicată celor 182 de eroi francezi, având în centru monumentul cocoșului galic) căzuți pe front.

Punctul central al ansamblului funerar este marcat de capela mare, închinată Sfântului Proroc Ioan Botezătorul. Construcția actuală a fost realizată la inițiativa primarului Emanoil Protopopescu-Pake (1888-1891), arhitectura fiind asemănătoare cu cea a catedralei din Karlsbad, unde acesta mergea adesea pentru tratamente termale, iar pictura fiind realizată de artiștii Arthur Verona (1867-1946) și Dimitrie Belizarie (1880-1947). La începutul perioadei de funcționare a cimitirului, acesta beneficiase de o altă capelă, realizată de arhitectul Alexandru Orăscu (1817-1894) și pictată de Constantin Lecca (1807-1887).

Împărțirea parcelelor s-a făcut după modelul celebrului cimitir parizian Père Lachaise, constând din secțiuni patrulatere denumite „figuri”, având în centru spații dedicate structurilor funerare de dimensiuni mai ample (capele), iar pe margini pentru cele mai restrânse (cavouri sau morminte) - aceasta fiind regula de fond, în teren situația cunoscând suficiente excepții. Numerotarea acestora a urmat ordinea concesiunilor, ceea ce explică desfășurarea lor pe rânduri în secțiunea centrală (de la stânga la dreapta), respectiv amplasarea acestora începând cu numărul 70 în partea stângă a cimitirului, dezvoltată ulterior. Bellu Militar, alăturat mai târziu ansamblului funerar, reia numerotarea figurilor de la 1 la 24, pornind din partea dreaptă către Parcul Tineretului, ceea ce poate duce uneori la confuzii.

Având în prezent o suprafață de peste 20 de hectare (cifra de 28 de hectare prezentată de mai multe lucrări include și spațiul ocupat de cimitirul Bellu Catolic, aflat sub administrarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București), împărțită în 126 de figuri (la care se adaugă cele 24 din Bellu Militar), cimitirul Șerban Vodă-Bellu prezintă o importanță covârșitoare atât prin funcția sa practică - rămânând până în prezent cel mai mare cimitir al Capitalei -, cât și prin valoarea sa spirituală și culturală, oglindite prin supranumele de „grădina cu suflete a baronului Bellu”, dar și prin faptul că este considerat drept cel mai mare muzeu în aer liber din București, reunind personalități din toate domeniile și numeroase monumente de artă și fiind înscris din anul 2010 în Lista Monumentelor Istorice.

Astfel, cimitirul Șerban Vodă- Bellu cuprinde, pe lângă parcela eroilor francezi menționată anterior, trei secțiuni dedicate, respectiv cea a scriitorilor (figura 9), artiștilor (grupată în jurul figurii 96) și parcul memorial al Academiei Române (figura 24 Bellu Militar). Pe lângă acestea, aici odihnesc reprezentanți ai majo­rității familiilor nobiliare românești, concesiunile acestora fiind dobândite în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar unele (precum des­cendenții lui Ienăchiță Văcărescu ori caimacamul Constantin Cantacuzino) aducându-și lespezile de mormânt de la biserici precum „Sfântul Ioan cel Mare“ ori „Sfântul Ioan Grecesc“, dispărute în prezent.

Între caracteristicile specifice ale fondului monumental din cimitirul Șerban Vodă-Bellu se numără dis­pro­porția întâlnită uneori între im­portanța personalității înmormântate și dimensiunile structurii funerare, respectiv existența unor lucrări de sinteză, realizate prin contribuția mai multor artiști, precum capela fraților Gheorghieff (arhitect Ion Mincu, sculptor Frederic Storck), capela Gheorghe Grigore Cantacuzino (arhitect Ion Mincu, sculptor Ion Geor­gescu), monumentul funerar al familiei Dalles (sculptori Ion Georgescu, Karl și Carol Storck) ș.a.

Referitor la importanța acestui ci­mitir pentru teologia ortodoxă, Bellu este locul de odihnă a nouă arhierei ai Bisericii Ortodoxe Române, care au păstorit majoritar la cumpăna dintre secolele XIX-XX. De asemenea, tot aici așteaptă învierea  mai mulți profesori și teologi, precum: părinții Constantin Nazarie, protopopul preoților militari din Primul Război Mondial, academicianul Niculae M. Popescu, Dumitru Fecioru, unul dintre cei mai prolifici traducători ai literaturii patristice, Ene Braniște, Dumitru Popescu ori Nicolae D. Necula, și teologii Constantin Erbiceanu, Ion Cornoiu, Dragomir Demetrescu, Constantin Chiricescu, Petre Gârboviceanu sau Dimitrie Boroianu.

Pe lângă aceștia, istoria Bisericii Române regăsește în incinta ansamblului funerar personalități politice și culturale care au contribuit în felurite moduri, precum prim-ministrul Dimitrie A. Sturdza, în timpul mandatului căruia a fost dobândită autocefalia, arhitecții Ion Mincu, Nicolae Ghica-Budești, Grigore Cerchez, Constantin Iotzu, pictorii Gheor­ghe Tattarescu, Costin Petrescu, Ioachim Pompilian, compozitorii Gheorghe Cucu, Dimitrie Geor­gescu-Kiriac, Paul Constantinescu, Gheorghe Danga ori oameni de litere precum Nicolae Iorga, Vasile Voiculescu și Vasile Militaru.