Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Cine gustă de mic binele greu poate fi copleșit de rău

Cine gustă de mic binele greu poate fi copleșit de rău

Galerie foto (3) Galerie foto (3) An omagial
Un articol de: Ciprian Voicilă - 06 Sep, 2020

Ivirea unui copil pe lume este un miracol care, odată produs, pe lângă bucuria imensă, le stârnește părinților multe întrebări: Cum trebuie să se poarte cu el, ce fel de mediu ambiental să îi pregătească, astfel încât să se dezvolte firesc, să fie o ființă echilibrată din toate punctele de vedere: emoțional, intelectual, duhovnicesc. În societatea actuală, părinții nu se pot plânge că nu au suficiente materiale informative care să-i ajute, cu sfaturi, în creșterea copilului. 

În prezent ne confruntăm, în ceea ce privește sarcina îngrijirii corecte a copiilor, cu un pericol ușor sesizabil: sunt prea multe cărți de parenting, de „dezvoltare personală”, fiecare scrisă din unghiul de vedere al autorului ei. Ele sunt bune până la un punct. Absolutizarea importanței acordate unui singur proces psihic, a unei anumite trăsături de personalitate poate canaliza eronat întregul demers pedagogic. Nu există o singură cheie a succesului în viață sau carieră, care să ne deschidă toate ușile: de exemplu, este important să le dezvoltăm copiilor voința, dar nu trebuie să ne autoînșelăm crezând că o viață fericită este rodul exclusiv al voinței, al puterii de a ne mobiliza eficient puterile sufletești, în vederea atingerii scopurilor.

Care este scopul ultim al educației creștine?

Pentru aceasta avem nevoie de sfaturile sfinților: pe lângă virtutea discernământului, pe lângă bogata lor experiență de viață, ei au ceva în plus, în comparație cu pedagogii și psihologii zilelor noastre: sunt luminați de Dumnezeu. 

Prima întrebare pe care și-o pune un părinte este: care este scopul ultim al unei educații creștine? Fiindcă noi ne definim, în primul rând, prin identitatea noastră creștină. Potrivit Sfântului Teofan Zăvorâtul, „ar trebui să fie acesta: omul înnoit prin Botez, când va ajunge la înțele­gere, să poată să se recunoască nu numai ca persoană liberă și cugetătoare, dar în același timp ca persoană care are o datorie față de Domnul, de Care exis­tența sa veșnică este strâns ­legată”.

Pentru a înmulți darurile primite de fiecare creștin la Sfântul Botez, Sfântul Teofan ne oferă sfaturi menite să îi ajute pe copiii noștri să crească în devenirea lor duhovnicească. Educația creștină, ne învață el, începe încă de la leagăn. Prin împărtășirea deasă cu Sfintele Taine și prin atmosfera pe care părinții nou-născutului o pot întreține în jurul său, sufletul micuțului este înrâurit benefic: „Deasa împăr­tășire cu Sfintele Taine ale lui Hristos (cineva ar putea adăuga, cât mai deasă cu putință) leagă noul mădular de Trupul Domnului în modul cel mai viu și mai folositor prin puterea Preacuratului Său Trup și Sânge. Îl sfințește, aduce pace în sufletul lui și îl face de neatins pentru puterile întunericului. Cei care împlinesc această povață văd cum în ziua în care pruncului i se dă împărtășania, el se cufundă într-o liniște adâncă, toate trebuințele lui firești își slăbesc în mod vădit mișcările - chiar și cele mai puternic resimțite în cazul copiilor. Uneori, copilul e plin de o bucurie și o vioiciune sufletească în care e gata să îmbră­țișeze pe oricine”. 

Încă de la o vârstă atât de fragedă, părinții trebuie să înceapă să îi educe copilului sensibilitatea, simțurile. Sfântul Teofan scrie: „Nu ar trebui nesocotit nici felul în care lucrează aceste puteri. Ceea ce fac simțurile este să vadă, să audă, să simtă - în general să cerceteze, să încerce. Tocmai de aceea, ele sunt primii ațâțători ai iscodirii, care mai apoi din pricina lor dă năvală asupra închipuirii și memoriei și, făcându-și loc în ele, devine tiranul de nebiruit al sufletului. E cu neputință să nu folosești simțurile, căci numai prin ele poți cunoaște lucrurile ce trebuie cunoscute spre slava lui Dumnezeu și pentru binele nostru”. De aceea, primele imagini care îi vor amprenta copilului sensibilitatea, sufletul, sunt importante pentru evoluția sa spirituală de mai târziu. Sfântul Teofan ne învață pe noi, părinții: „O mare înrâurire asupra copilului o are mersul cât mai des la biserică, sărutarea Sfintei Cruci, a Evangheliei, a icoanelor. La fel și acasă, așezarea lui înaintea sfintelor icoane, însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, stropirea sa cu agheasmă, tămâierea, facerea semnului Crucii asupra leagănului, a hranei și a tuturor lucrurilor care îl privesc, binecuvântarea lui de către preot, aducerea în paraclisul icoanelor din biserică - ­moliftele - și, în general, toate cele ale Bisericii în chip minunat ­încălzesc și hrănesc viața în har din copil, fiind totdeauna cea mai sigură și de nebiruit ocrotire ­împotriva năvălirilor puterilor nevăzute ale întunericului, care pretutindeni sunt gata să pătrundă în sufletul care crește pentru a-l învenina cu lucrarea lor”.

Convorbirea de la inimă la inimă

La fel de importantă este atmos­fera ambientală care domnește în casă, în familie: ea poate marca pentru totdeauna cursul vieții unei ființe omenești. Este absolut necesar ca în familie să existe dragoste între soț și soție și mai ales dragostea, afecțiunea explicită (exprimată prin privire, prin gesturile mărunte) a părinților către copil: „Există un anumit fel de convorbire între suflete care se face prin inimă. Un suflet îl mișcă pe celălalt prin simțăminte. Ușurința de a lucra o astfel de înrâurire asupra sufletului unui prunc atârnă în chip nemijlocit de depli­nătatea și profunzimea simță­mintelor părinților pentru copil. Într-un fel, tatăl și mama trec în copil, punându-și tot sufletul pentru bunăstarea lui. Iar dacă sufletul le este pătruns de evlavie, nu se poate ca într-un anume fel acesta să nu influențeze pe copil. Cel mai bun mijloc pentru a realiza aceasta sunt ochii. Căci în timp ce în celelalte simțuri sufletul rămâne tăinuit, ochii își deschid privirea lor către cei din jur. Ei sunt locul de întâlnire a unui suflet cu celălalt. Fie ca aceste deschideri să folosească trecerii simțirii sfinte din sufletele mamei și tatălui în sufletul copilului; căci ele nu pot decât să ungă inima pruncului cu acest untdelemn sfânt. Trebuie ca în privirea părinților să fie nu numai iubire, care e atât de firească, ci și credința că în brațe au ceva mai mult decât un simplu copil. Părinții trebuie să aibă nădejdea că Cel Care le-a dat în grijă această comoară ca pe un vas al harului le va da și mijloace îndestulătoare pentru păstrarea lui.”

Mai târziu, când copilul mai crește, părinții săi vor trebui să acorde importanță formării și celorlalte puteri sufletești care interacționează cu sensibilitatea - mintea, voința, inima (centrul vieții sufletești, spirituale), conștiința. Prin educarea minții, copilului i se dezvoltă judecata sănătoasă, discernământul. Acest ­lucru îl va ajuta în vremurile noastre dominate de relativism și rațio­namente sofistice, prin care oamenii sunt deseori manipulați să creadă că albul este negru și negrul este alb: „... Formarea gândirii trebuie începută de la cuvinte. Este extrem de important să se rostească idei și judecăți sănătoase, potrivit normelor de viață creștine, despre tot ce întâlnește copilul sau vine în atenția lui: ce e adevărat și ce e greșit, ce e bine și ce e rău. E foarte simplu de făcut aceasta prin mijlocirea întrebărilor și convorbirilor obișnuite. Părinții vorbesc deseori între ei; copiii aud ce se vorbește și aproape întotdeauna își însușesc nu numai idei, ci chiar și expresii verbale sau gesturi”. Educarea voinței copilului are ca scop deprinderea de a fi ascultător, de a nu-și satisface orice dorință sau voie. În plus, înseamnă să îl învățăm să exerseze în săvârşirea faptelor bune: „La început să li se poruncească a face fapte bune, apoi să fie călăuziți în a le face ei de la sine. Cele mai obișnuite fapte bune în sensul acesta sunt: milostenia, îndurarea, facerea de bine, ascultarea de alții și răbdarea”.

Inima, ne învață Sfântul ­Teofan, este organul ce deține „puterea de a gusta și simți mulțu­mirea”. Cum educăm inima copilului nostru? „Cel mai puternic mijloc pentru educarea gustului celui adevărat în inimă este o viață îmbisericită, în care toți copiii aflați în creștere să fie ținuți negreșit. Atracția pentru lucrurile sfinte, bucuria de a rămâne în mijlocul lor pentru liniș­tea și căldura pe care o dau, feri­rea de ceea ce strălucește și atrage în deșertăciunile lumești - toate acestea nu se pot întipări mai bine în inimă (decât printr-o viață îmbisericită)”.

În final, să nu uităm scopul final al educației, propovăduit de Sfântul Teofan Zăvorâtul: dezvoltarea plenară a puterilor sufletului, orientate continuu spre prezența tainică, negrăită, a lui Dumnezeu.