Anul 2024, dedicat în Patriarhia Română pastorației și îngrijirii bolnavilor și Sfinților tămăduitori fără de arginți, ne-a oferit prilejul redescoperirii importanței unei lucrări mari și sfinte, aceea
Cine l-a cunoscut a citit altfel Viețile Sfinților
Între chipurile luminoase pe care le consemnează memorialistica detenției din timpul comunismului, Gheorghe Jimboiu ocupă un loc în prim plan. Născut la 18 octombrie 1921 în apropiere de Craiova, tânărul cu ochi de înger avea să cunoască de timpuriu experiența martiriului. Fidelitatea sa față de valorile care i-au definit ființa și i-au marcat destinul pământesc – dragostea înflăcărată de Dumnezeu, iubirea jertfelnică pentru semenii săi și pentru întregul neam românesc - avea să fie adeverită prin cei 12 ani de pătimire în temnițele a două regimuri politice: antonescian și comunist. Gheorghe Jimboiu nu a mai apucat amnistia generală din 1964, fiindcă obținuse cu un an înainte o altfel de eliberare, dăruită de Hristos, Cel Căruia Îi închinase toată viața.
Pentru activitate naționalist-creștină, în toamna lui 1941 este arestat și condamnat la 10 ani de muncă silnică. După 3 ani este eliberat. După eliberare absolvă liceul și devine student al Academiei Comerciale din Brașov.
În anul 1948, în timpul regimului comunist-ateu, este rearestat și condamnat la 15 ani de muncă silnică. Torturile îndurate în anchetă aveau să îi provoace ciroza hepatică. Mai târziu, din cauza condițiilor de exterminare la care a fost supus, se va îmbolnăvi de tuberculoză. Din acest motiv, este trimis la spitalul penitenciar din Târgu-Ocna. Aici îl va cunoaște pe Valeriu Gafencu și va deveni unul dintre cei mai devotați ucenici ai săi. Tot aici, o altă personalitate duhovnicească îi va marca, deopotrivă, devenirea: părintele Gherasim Iscu, fostul stareț al Mănăstirii Tismana. În perioada anilor de detenție, cunoaște mai multe închisori: Târgu-Ocna, Caransebeș, Gherla, Aiud, Oradea, Codlea.
Senin și desprins de cele lumești
Portretul duhovnicesc pe care i l-au zugrăvit martorii oculari ai pătimirilor sale este cu adevărat impresionant. Simpla sa prezență fizică trăda aspirația lăuntrică spre înălțimile vieții spirituale. Doctorul Aristide Lefa, un alt mărturisitor din temnițele comuniste, îl vedea în acest chip: „Era destul de înalt, foarte slab, cu o față prelungă, cu ochii albaștri-cenușii, care-i dezvăluiau toată curățenia sufletească. Avea cele mai deosebite mâini pe care le-am văzut la un om: nefiresc de subțiri, cu degete foarte lungi, mâini făcute anume pentru rugăciune sau pentru un mare pianist”.
Deprinzând rostirea Rugăciunii lui Iisus de la Valeriu Gafencu, Jimboiu ajunge la mari măsuri duhovnicești și îi va iniția și pe alți confrați de suferință în tainele negrăite ale rugăciunii isihaste. Despre acest dar al rugăciunii neîncetate, părintele Mihai Lungeanu mărturisește într-un interviu realizat de monahul Moise de la Mănăstirea Oașa: „[Gheorghe Jimboiu] era unul din cei mai curați. De la el am aflat că după 6 luni de stăruință a primit darul Rugăciunii inimii. Se ruga întruna. Noaptea, dacă te trezeai, îl vedeai șezând, cu capul în piept: spunea rugăciunea. (...) Îmi spunea despre ceea ce simte la rugăciune. Mai apoi, din cărțile pe care le-am citit, am înțeles că el a ajuns să trăiască stările de care vorbesc Sfinții Părinți”.
El va rămâne, peste timp, în conștiința celor care l-au cunoscut ca un model de jertfelnicie față de aproapele și ca un mărturisitor nedezmințit al credinței creștine. Ioan Ianolide avea să consemneze, după ieșirea din îndelungata detenție, darurile duhovnicești pe care le dobândise Gheorghe Jimboiu de-a lungul greu-încercatei sale vieți, și care străluceau din întreaga sa ființă: „Între noi s-a distins din primul moment. Rostea zilnic, pe lângă rugăciunile obișnuite, de multe ori Psalmul 50, dedicându-l de fiecare dată unui om sau unei cauze. Se ruga uneori în pat, alteori la plimbare, numai să fie liniștit. Era senin și, evident, desprins de cele lumești. Credea nelimitat. Izvorau din el curățenie și înțelepciune, bunătate și severitate, pace, dar și luptă, certitudine și neobosită căutare. Înseta după apele cele mai adânci ale vieții lăuntrice”.
Un alt dar duhovnicesc pe care îl dobândise din preaplin Gheorghe Jimboiu era puterea cuvântului. Prin ea reușea să-și ridice semenii din prăpastia deznădejdii și a necredinței. Aristide Lefa mărturisea: „De multe ori, când aveam momente de frământări sufletești sau mă simțeam obosit, o discuție cu el mă refăcea și mă întărea sufletește. În cuvinte simple, reușea să redea esențialul problemelor pe care le discuta, având o putere de convingere ieșită din comun”.
Un martor al monstruosului experiment Pitești, Dumitru Bordeianu, completează imaginea sa de profund trăitor al valorilor Sfintei Predanii: „[Era] un tânăr curat trupește și sufletește, înzestrat cu o mare blândețe și bunătate... Spunea mereu rugăciunea inimii, trăind numai pe coordonatele dragostei față de celălalt. Nu auzeai de la el un singur cuvânt de răzbunare și ură. Un înger în trup... N-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înțeleagă Ortodoxia și să iubească pe Hristos, ca Jimboiu. Din momentul în care l-am cunoscut, n-am mai citit Viețile Sfinților ca pe o lectură oarecare. Cunoscându-l, orice îndoială, orice suspiciune a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu”.
Bătea la o altă poartă
De multe ori, moartea unui om reflectă ca o oglindă fidelă modul în care acesta a ales să viețuiască. Dacă ne entuziasmează moartea eroilor și înțelepților antici – Socrate, spre exemplu, întâmpină cu seninătate sfârșitul iminent, vorbindu-le ucenicilor despre nemurirea sufletului, iar urmașii săi cirenaici, cinici sau stoici vor face din seninătatea în fața morții o valoare spirituală mult-râvnită -, cu atât mai mult ne marchează și ne umple de uimire sfârșitul mucenicilor și mărturisitorilor creștini. Părintele Liviu Brânzaș, care a asistat la ultimele clipe trăite de Gheorghe Jimboiu, scrie în Raza din catacombă, volumul său memorialistic: „Nimic nu indica faptul că omul acesta știa că va muri. Nici un semn de neliniște nu i se putea citi pe chip. Poate că alții ar fi căzut în disperare și ar fi bătut la ușă ca să fie duși la spital. El bătea la o altă poartă, cu credință și cu smerenie: la poarta Cerului spre care năzuia. Sunt convins că acest trăitor profund al lui Hristos a fost trimis de Pronie ca să văd cum se apropia de moarte un om care pășise peste pragul sfințeniei”.
Gheorghe Jimboiu a trecut în veșnicie în data de 27 mai 1963. Conducerea închisorii Aiud i-a refuzat orice asistență medicală fiindcă Jimboiu nu acceptase să își facă autodemascarea, cu alte cuvinte, refuzase, la rândul lui, să participe la orele de reeducare coordonate de colonelul Crăciun.
Gardienii aveau să îi arunce rămășițele pământești, noaptea, la adăpostul întunericului, în gropile comune de la Râpa Robilor, situată la periferia Aiudului. Comuniștii se gândiseră, probabil, că scurgerea inexorabilă a timpului și paginile de istorie recentă rescrise tendențios de ei, din postura învingătorilor vremelnici, vor șterge urmele lui Jimboiu, dimpreună cu acelea ale generației de tineri din care acesta a făcut parte, fiind unul dintre cei mai străluciți exponenți ai ei. Timpul, însă, a dovedit netemeinicia speranțelor nutrite de comuniști: chipul iradiant al lui Gheorghe Jimboiu și faptele sale memorabile vor rămâne înscrise adânc în inimile celor ce simt românește. Contemplându-le, ne vom reîmprospăta puterile sufletești, secătuite de încercările vieții, și vom înțelege cât de neprețuite sunt, mai ales în vremurile de acum, compasiunea, credința statornică, cuvântul născător de nădejde.