Cine poate spovedi şi cum ne alegem duhovnicul?

Sensul venirii Fiului lui Dumnezeu, ca om, în lume, al Întrupării Sale, poate fi înţeles şi trăit de fiecare creştin, în Taina Spovedaniei; în întâlnirea sufletului împovărat de păcate cu iubirea neţărmurită a lui Dumnezeu, în spovedanie, înţelegem afirmaţia Mântuitorului: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea“ (In. 3, 17). De aceea, după mărturia dată de Sfântul Evanghelist Matei, primul cuvânt rostit de Mântuitorul Hristos către omenire este o invitaţie la înnoire, la renaştere, la pocăinţă: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor“ (Mt. 4, 17). Deci, dacă scopul şi sensul venirii lui Dumnezeu în lume este înnoirea firii umane, sau altfel spus, înnoirea ontologică a omului, înseamnă că lucrarea de renaştere şi de înnoire a oamenilor este lucrare dumnezeiască de maximă importanţă. Iar această lucrare a fost exprimată foarte concis de marii Părinţi ai Bisericii, începând cu Sfântul Irineu de Lugdunum (Lyon), în cuvintele: „Dumnezeu S-a făcut om, ca pe om să-l facă dumnezeu“, adică să-l îndumnezeiască. Deci, puterea aceasta de unire a omului cu Dumnezeu este putere dumnezeiască, pe care Dumnezeu o dă Bisericii, pentru că „Biserica, în calitate de trup al lui Hristos, e mediul vizibil în care şi prin care Hristos alege unele persoane pe care le învesteşte cu puterea Sa, ca să exercite El însuşi prin ele această putere“ (pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 130). Aşadar, alegerea unei astfel de persoane este un act al Duhului Sfânt, dar şi al Bisericii, în acelaşi timp; act care face posibilă împreună-lucrarea lui Dumnezeu şi a aleşilor Săi, fapt care îl determină pe Sfântul Ioan Gură de Aur, în Tratatul Despre Preoţie, să facă afirmaţia: „Câte le fac preoţii jos, le întăreşte Hristos sus şi judecata robilor o confirmă Stăpânul“. Puterea aceasta dată Apostolilor şi, prin ei, arhiereilor şi preoţilor, prin împărtăşirea Duhului Sfânt - „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“ (In. 19, 22-23) - este puterea Lui Însuşi, care lucrează în cei care au primit harul Preoţiei.

Aşadar, Apostolii şi apoi urmaşii lor - arhiereii şi preoţii - sunt cei care pot împlini lucrarea lui Dumnezeu în lume, cei care pot spovedi, pentru că, prin Harul Duhului Sfânt, îşi unesc judecata lor cu a lui Hristos, într-o totală libertate de patimi şi necăutând la faţa omenească, lăsând judecata lui Hristos să se exprime prin ei (pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 128). De aceea, în scaunul Spovedaniei, credinciosul îşi mărturiseşte păcatele ca în faţa lui Hristos, ştiind că El este tainic prezent, iar preotul (duhovnicul) i se înfăţişează ca vorbindu-i în numele Domnului, având, pe de o parte, iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, dar, pe de altă parte, şi seriozitatea cu care Însuşi Dumnezeu a tratat boala păcatului.

Importanţa actului în sine, de călăuzire a sufletului către mântuire (pentru că aceasta este, în definitiv, finalitatea Spovedaniei), şi unirea sufletului cu Dumnezeu îl determină pe Sfântul Grigorie Teologul să identifice această lucrare cu arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor: „Mie mi se pare, într-adevăr, că preoţia, arta de a conduce pe om - fiinţa cea mai complexă şi cea mai felurită în gând şi în faptă - este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor“ (Sfântul Grigorie din Nazianz, Despre Preoţie, EIBMBOR, Bucureşti, p. 166).

Această artă şi această ştiinţă le dobândeşte preotul în Taina Hirotoniei şi în rânduiala hirotesiei întru duhovnic; de aceea, cel care spovedeşte este duhovnic. Însă, pentru că Harul Duhului Sfânt trebuie lucrat şi exersat, preotul dobândeşte această calitate şi prin strădania proprie, pentru a se putea înfăţişa, aşa cum descrie Sfântul Ioan Scărarul, în Cuvânt către Păstor, ca păstor, cârmaci, doctor, dar şi învăţător.

Ca păstor, caută şi îndreaptă prin nerăutate, sârguinţă şi rugăciune, oile cele pierdute; în calitate de cârmaci, este chemat să scoată corabia nu doar din valuri, ci din adâncul însuşi al mării; ca doctor, după ce s-a vindecat pe sine însuşi, este chemat să vindece sufletele bolnave ale fraţilor săi; iar ca învăţător, după ce el „s-a făcut carte înţelegătoare a cunoştinţei, prin degetul lui Dumnezeu sau prin lucrarea luminării de la El“, poate să-i înveţe şi pe ceilalţi, împărtăşindu-le lucrarea dumnezeiască, sau pe Dumnezeu Însuşi, cu iubirea Lui (Filocalia, vol. IX).

Duhovnicul, după ce credinciosul face primul act de ridicare deasupra păcatului, prin mărturisire, coboară împreună cu Hristos, Cel ce Se coboară la neputinţa omului, până în adâncul iadului din sufletul fiecăruia, pentru a se ridica împreună cu el, prin puterea pe care Hristos o dă. În această coborâre şi ridicare, rolul duhovnicului este copleşitor, de aceea alegerea duhovnicului este foarte importantă.

Cum ne alegem duhovnicul?

Forţa păcatului, în slăbiciunile omului, devine ca o a doua fire; de aceea, trebuie multă strădanie şi multă artă în a restaura firea; în această lucrare, călăuzită de Harul lui Dumnezeu, se întâlnesc cei doi - credinciosul cu duhovnicul -, într-o comuniune intimă şi sinceră, încât întâlnirea lor devine Taină a comuniunii. Credinciosul devine fiu duhovnicesc, iar preotul, părinte duhovnicesc; fiul simte dragostea părintească şi compasiunea duhovnicului şi are încredere în el, pentru că simte în el răspunderea faţă de Hristos pentru sufletul său, pentru că simte că este ascultat în numele lui Hristos, cu putere reală de a-l ridica şi de a-l vindeca. La rândul lui, duhovnicul simte rana şi durerea fiului, şi atunci responsabilitatea lui se ascute, vibrând la orice freamăt al sufletului ce-i stă sub epitrahil.

De aceea, având în vedere, pe de o parte, importanţa actului spovedaniei şi, pe de altă parte, sensibilitatea şi delicateţea sufletului omului, alegerea duhovnicului e un demers la fel de important şi delicat. Pentru ca Taina Spovedaniei să lucreze eficient, trebuie ca cei doi să se asume reciproc; să creadă în puterea vindecătoare a Tainei şi în capacitatea sufletului de a se renaşte şi să simtă prezenţa lui Hristos în întâlnirea lor.

Criteriile care ar trebui să călăuzească alegerea duhovnicului ţin de dragostea părintească a duhovnicului, manifestată în disponibilitatea acestuia în orice moment de criză a fiului; de măiestria dobândită de experienţa duhovnicească şi exprimată în echilibrul dintre exigenţă şi înţelegere; de deschiderea duhovnicului în faţa oricărei situaţii în care s-ar putea afla fiul duhovnicesc, însoţită de asumarea totală, încât să simtă că duhovnicul poate sta în faţa lui Hristos, pentru fiul său, cu rugăciunea: „Doamne, sau scrie-l şi pe el în Cartea Vieţii, sau şterge-mă pe mine“, ca Moise pentru poporul său. (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)