Cinstirea părinților, în lumina credinței și a științei

Tablele Legii, cuprinzând cele 10 Porunci sau Decalogul, i-au fost date de Dumnezeu lui Moise, pe Muntele Sinai, în drumul poporului evreu din robia egipteană spre Țara Făgăduinței sau Canaan. Acestea reprezintă o sinteză a Legii Celei Vechi și o pregătire către Legea Cea Nouă, a iubirii, dată lumii de către Mântuitorul Iisus Hristos. Între poruncile Decalogului, în chiar centrul sau „inima” lui, se află porunca referitoare la cinstirea părinților: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” (les. 20, 12).

Una dintre constatările vremurilor noastre este aceea că mulți dintre cei mai respectați apărători ai credinței creștine sunt marii oameni de știință, din domenii extrem de variate, mulți dintre ei din lumea științelor exacte, care l-au descoperit pe Dumnezeu fie în infinitul lumii create de El, din iubire infinită, fie în profunzimile sufletului sau ale creierului uman, a căror arhitectură demonstrează existența unui Creator atotînțelept și atotputernic, iubitor și purtător de grijă.

Cea mai largă sau întinsă cercetare psihologică în timp este cunoscută sub numele de „Studiul Harvard”. Ea a debutat în anul 1938 și încă nu a fost încheiată integral. La ea au participat sute de studenți de la vestita Universitate Harvard, aflați în ani terminali, deci în jurul vârstei de 25 de ani. Între par­ticipanți au fost și mari per­sonalități științifice de mai târziu sau chiar oameni de stat. Spe­cialiștii i-au urmărit pe par­ticipanții la studiu pe parcursul a peste 80 de ani, iar mai apoi au studiat alte 2.000 de persoane apropiate subiecților: soții, copii, nepoți. Tuturor le-au analizat perioada școlară, carierele profesionale, prieteniile, căsătoriile, divorțurile, condițiile de viață, bolile, starea de sănătate și nivelul de satisfacție. Le-au prelevat probe de sânge, le-au scanat creierul în repetate rânduri și i-au filmat în discuțiile cu partenerii sau partenerele lor de viață și cu persoanele apropiate.

Astfel, au reușit să le identifice tiparele sau principiile fundamentale de viață, pe care le-au cultivat de-a lungul timpului. Oamenii de știință au constatat că acele persoane care au dezvoltat și menținut relații sociale numeroase, bogate și pline de empatie, aveau o stare de sănătate mult mai bună, ajungând la vârste ­înaintate, de peste chiar 90 de ani. Dimpotrivă, persoanele care au trăit în izolare sau însingurare socială, în marginalizare sau singurătate voluntară, pe parcursul anilor, aveau o sănătate tot mai precară, mulți dintre ei contractând boli grave, letale, precum cancer, diabet, ciroză, afecțiuni cardiovasculare sau psihice și având o speranță de viață mult mai redusă. Concluzia pe care au tras-o, pe parcursul anilor, cercetătorii a fost aceea că familia, rudele, prietenii, colegii apropiați, prin suportul lor social, au rol de protecție în fața încercărilor sau adversităților vieții, contribuind pozitiv la starea noastră de sănătate fizică sau psihică sau, cum și mai sintetic s-au exprimat cercetătorii, formula fericirii stă ­într-un singur cuvânt: „ceilalți”, adică cultivarea unor relații ­sociale bune.

Bolile emoționale și spirituale ale inimii - adevărata suferință a lumii contemporane

Alături de această arhicunoscută cercetare, o relevanță aparte o au studiile realizate de unul dintre cei mai importanți medici cardiologi americani, dr. Dean Ornish, multe dintre rezultate fiind publicate într-o carte științifică de succes: Dragoste și supraviețuire. Relațiile bune vă conferă sănătate și o stare de bine (Ed. Curtea Veche, 2008).

Medicul american, arătând că afecțiunile cardiovasculare se situează pe primul loc în lume, ca incidență, consideră, totuși, că adevăratele boli ale omului contemporan sunt bolile emoționale și spirituale ale inimii - adică sentimentele profunde de singurătate, izolare, alienare și depresie, atât de răspândite în cultura noastră, începând cu perioada dizolvării structurilor sociale care îi ofereau omului de altădată un sentiment de conectare și apartenență la comunitate. Omul „recent” pare a se fi îndepărtat de valorile și rădăcinile sale spirituale firești, a fi alterat mediul natural și a fi golit de sens relațiile interumane, ceea ce s-a transformat într-o cauză de neîmplinire și nefericire.

Reîntoarcerea la valorile morale și la o autentică relație cu lumea, cu sinele și cu semenii, insistă apreciatul medic, are capacitatea de a asana moral lumea și de a aduce liniște și pace în sufletul omului tot mai scindat, tulburat și frământat.

Dr. Dean Ornish a fost preocupat în cadrul cercetărilor sale laborioase să identifice efectele unei relații armonioase sau, dimpotrivă, lipsite de armonie, dintre membrii familiei, în mod deosebit dintre copii și părinți - mamă și tată.

Lucrările de psihopedagogie contemporană au arătat că alături de implicarea mamei în actul educației copiilor, rolul tatălui este și el esențial. Cercetările au demonstrat că de la tată copiii învață empatia și că acei copii care l-au avut pe tatăl lor alături de mamă, implicat în actul educației, s-au dezvoltat în viață de cinci ori mai bine din punct de vedere material sau financiar, de trei ori mai bine intelectual sau profesional și de două ori mai bine emoțional sau empatic, în comparație cu acei copii pentru care tatăl a fost absent fizic sau emoțional.

Întrebarea pe care a adresat-o dr. Dean Ornish eșantionului de studenți a fost referitoare la modul în care au perceput și apreciat relația avută în copilărie cu mama sau cu tatăl lor. Apoi, timp de 35 de ani i-a urmărit, verificându-le periodic situația financiară și profesională, relațiile de familie, dar în mod deosebit starea de sănătate.

Concluziile au fost următoarele: o majoritate covârșitoare, de 91% dintre participanții care nu avuseseră o relație caldă cu mama în urmă cu 35 de ani, fuseseră diagnosticați la vârsta ­mijlocie ca suferind de boli grave (printre care boli coronariene, hipertensiune arterială, ulcer duodenal și alcoolism), comparativ cu doar 45% dintre cei care se percepuseră ca având o relație plină de afecțiune față de ființa care le-a dat viață.

În mod similar, 82% dintre participanții care înregistraseră scoruri scăzute pentru o relație caldă și apropiată cu tatăl fuseseră diagnosticați la vârsta mijlocie cu diverse boli, comparativ cu doar 50% dintre cei care avuseseră o relație frumoasă cu tatăl lor.

Tot astfel, 75% dintre cei care declaraseră că sunt apropiați de mamă, dar nu și de tată, au avut boli diagnosticate la vârsta mijlocie, iar 83% dintre cei care declaraseră că sunt apropiați de tată, dar nu și de mamă, au fost diagnosticați cu boli la vârsta mijlocie.

Dintre studenții cu o percepere pozitivă ridicată a afecțiunii părintești și un grad scăzut al anxietății în facultate, doar 24% s-au îmbolnăvit la vârstă mijlocie, în vreme ce 94% dintre cei cu o percepere pozitivă scăzută a afecțiunii părintești și cu o anxietate severă în timpul facultății s-au îmbolnăvit la vârsta mijlocie.

Chiar și cuvintele folosite pentru a caracteriza relația cu părinții contau. 95% dintre studenții care au folosit puține cuvinte pozitive și au declarat că nu au relații apropiate cu părinții au fost diagnosticați cu boli la vârsta mijlocie, în vreme ce doar 29% dintre subiecții care folosiseră multe cuvinte pozitive și declaraseră că se înțeleg bine cu părinții au făcut astfel de boli, la maturitate.

Concluzia cercetării a fost aceea că efectele sentimentelor de căldură și apropiere față de mamă și tată apăreau ca fiind cumulative. Toți participanții (100%) care în urmă cu 35 de ani declaraseră că nu au o relație caldă și apropiată nici cu tatăl, nici cu mama, fuseseră diagnosticați cu boli grave la vârsta mijlocie.

Dintre cei care declaraseră că au o relație foarte apropiată atât cu tatăl, cât și cu mama, în copilărie și tinerețe, doar 47%, deci sub jumătate din proporția celor anteriori, au fost diagnosticați cu boli la vârsta mijlocie și chiar și acestea mai ușoare sau vindecabile.

Prin urmare, știința contemporană, psihologia și medicina zilelor noastre subliniază impor­tanța cultivării unor relații frumoase şi sincere cu semenii, în mod deosebit cu părinții, de reușita acesteia depinzând în mod fundamental starea generală de sănătate a persoanei și numărul anilor ei de viață.

Concluzia medicului Dean Ornish este aceea că poruncile bisericești nu sunt strict morale, ci sunt „porunci fiziologice”. Dragostea față de Dumnezeu, de părinții trupești și sufletești și de semenii noștri sunt înscrise în codul genetic uman, în propria noastră umanitate, efectele lor manifestându-se nu doar la nivel spiritual, ci și biologic sau fiziologic. Dacă respectarea acestora constituie un izvor de înalte beneficii umane generale, încălcarea lor produce haos, anarhie și dezechilibre grave, la nivel individual și comunitar.

Cum lucrează „legea duhovnicească” în viața copiilor?

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, exprimând „cugetul Bisericii”, vorbea adeseori despre o „lege duhovnicească”, imposibil de evitat în viața aceasta și în cea viitoare. Duhovnicescul părinte explica faptul că viața omului este rânduită sau ghidată pe baza mai multor categorii de legi: naturale, civile, penale, rutiere, dar deasupra tuturor acestora se află „legea cea duhovnicească”, în baza căreia fiecare faptă bună sau rea își primește răsplata încă din această viață și, dacă aceasta nu a fost deplină în existența prezentă, continuă și dincolo, în viața viitoare.

Dacă o persoană a făcut cuiva un bine, spre exemplu, nu trebuie să aștepte răsplată de la persoana pe care a „miluit-o” material sau spiritual. Adesea, ca în pilda leproșilor din Evanghelie, puțini sunt cei care, atunci când scapă dintr-o situație dificilă, cu ajutorul nostru, își aduc aminte de mila lui Dumnezeu și de fapta noastră de generozitate. Există în firea omului căzut o rezistență, formă a patimii iubirii de sine, iar atunci când ne-am ridicat din greutăți, ne vine greu să recu­noaștem ajutorul altora, ceea ce ar fi socotit o dovadă a neputinței noastre. Și chiar dacă o facem, o facem nedeplin și adeseori formal.

În baza „legii celei duhov­nicești” - spune Sfântul Paisie, nu trebuie să așteptăm răsplata de la oameni, ci de la Dumnezeu, care recompensează fiecare faptă bună, oricât de măruntă, însutit și înmiit.

La fel, atunci când facem o faptă rea sau nedreptățim pe aproapele, chiar dacă nu suportăm imediat efectele răutății noastre, nu vom părăsi lumea aceasta până când nu se vor fi șters, fizic sau tainic, lacrimile văzute sau ascunse, care au curs din cauza nedreptăților noastre. Și, în baza acestei legi duhov­nicești, plătim pentru greșelile noastre față de aproapele, de multe ori atunci când viața ne este mai dragă și lumea ne pare mai frumoasă.

Porunca Decalogului - criteriu al unei vieți umane împlinite și îndelungate

Porunca a 5-a a Decalogului condiționează viața fericită („să-ți fie ție bine”) și longevitatea („și să trăiești ani mulți pe pământ”) de respectarea poruncii iubirii, ascultării, respectării, ajutării, rugăciunii și pomenirii pioase a părinților.

Din acest motiv, ori de câte ori vedem persoane cu o viață binecuvântată cu ani mulți și sănătoși, este un indiciu că acestea au avut nu doar un program echilibrat de viață trupească, manifestat în cumpătare și echilibru, ci și o viață morală sau religioasă înaltă, clădită pe respectarea virtuților creștine, una esențială fiind cinstirea părinților.

Dimpotrivă, conflictele cu părinții trupești și sufletești, ca de altfel cu orice semen al nostru, este un predictor al unei vieți neîmplinite, marcată de sufe­rințe fizice și neîmpliniri spirituale, după înțeleptul cuvânt, care spune: „Sufletul sau inima plânge, iar lacrimile sale cad în creier, în stomac, în ficat, în pancreas, în intestine etc.”, adică acolo unde persoana respectivă are o vulnerabilitate genetică sau o slăbiciune fizică personală, dobândită din cauza lipsei de echilibru în viața personală. Și, în baza legăturii ontologice dintre trup și suflet, suferința îndelungată a trupului provoacă, în timp, alterări ale psihicului.

Respectarea poruncii - indice al nivelului de civilizație al societății

Dacă „legea duhovnicească” este valabilă pentru toți oamenii, cu atât mai mult este perfect lucrătoare în cazul persoanelor de care suntem legate prin relație de rudenie sau datorie morală, așa cum este cazul iubirii, respectului și al grijii pe care trebuie să le arate copiii, uneori ajunși ei înșiși în etapa de părinți sau bunici, față de cei care le-au dat viață. Cinstirea părinților ajunși la vremea bătrâneților, când puterile fizice și psihice par a le slăbi, este o datorie de suflet și de conștiință, umană, morală și religioasă, de relația dintre generații depinzând în mare măsură și viitorul unui neam. Din acest motiv, atât societatea, cât și comunitățile religioase au vocația de a implica persoanele vârstnice în activități adaptate statutului și capacităților lor, bucurându-se și profitând de experiența și înțelepciunea dobândită de aceștia pe parcursul anilor.

Am putea spune că un indice al gradului de civilizație, de cultură și morală al unei societăți îl constituie grija față de persoanele în vârstă, preocuparea de a le face anii senectuții cât mai ușori și mai plini de experiențe pozitive, grija de a le ușura viața, atât material sau fizic, dar mai ales spiritual sau sufletește.