Ciprian Porumbescu în vizită la Giuseppe Verdi

Răsfoind presa de altădată am găsit în colecția „Universului Literar” o serie de articole privindu-l pe Ciprian Porumbescu și, cumva, acest fapt se lega de inspirata inițiativă ca pe coperta fiecărui număr să fie inserată o fotografie a unei personalități a vieții culturale românești. Astfel, ediția din octombrie 1928 conținea pe prima pagină o imagine a marelui compozitor Ciprian Porumbescu, în vreme ce pe cuprinsul altor două pagini, sub semnătura ziaristului Liviu Andrei, era conturat parcursul biografiei compozitorului, dar și câteva imagini ale familiei acestuia.

În cuvinte alese, cu emoție și sensibilitate, „Universul” făcea un excepțional portret al sensului vieții și operei marelui muzician: „... credem că Ciprian Porumbescu, a cărei viaţă şi posibilităţi, aduce drept analogie existenţa lui Mozart, era să ajungă marele nostru simfonist al sec. XIX-lea, că, după ce ar fi rupt cu întreaga practică a bagatelei melodice, a genului comod şi perimat, ar fi dus la maxime potențe virtuţile formidabilului său talent. Ne-o arată această impetuozitate marşul lui «Pe-al nostru steag», compus pe când Ciprian studia la Viena şi era membru al «României June». O existenţă tragică, sfârticată de un morb necruţător, şi falş diriguită eventual de un ideal politic care dăuna operei de artă, care se frânge brutal, tocmai când talentul avea să-şi exprime simţirile mature şi cunoştinţele îna­intate. Muzica lui religioasă (liturghii, psalmi, axioane, prohoade etc.) e şi azi o pildă de evocare caldă şi de limpede simţire creştină. E desigur o operă neîncheiată, căci acest creator de melodie a murit în plină tinereţe, dar suficientă ca să-i facă nu­mele atât de viu mai ales în provinciile desrobite. În faţa geniului aproape de izbucnire, omagiul paginei noastre îşi are marcat rostul şi sentimentul de pietate...” Desigur, rândurile acestea exprimau esența moș­tenirii pe care Porumbescu o lăsase în rândul poporului său și totodată recunoștința acestuia pentru muzica aceea divină care surprinsese esența spiritului ­românesc.

Verdi şi „Doina” românească

Pornind de la pagina dedicată expunerii biografiei lui Porumbescu, mi-a atras atenția istorisirea următoare pe care iscoditorul jurnalist al „Universului literar” a prezentat-o publicului cititor, în care a relatat un episod interesant al vieții sale, cumva legendar, și anume o întâlnire pe care a păstrat-o mereu în sufletul său ca pe o comoară - întâlnirea cu marele compozitor italian Giuseppe Verdi: „Într-o scrisoare, Ciprian Porumbescu povesteşte cum a vizitat pe Verdi: Cei dintâi, ce-mi dădură «bună dimineaţa!», erau Boito şi Marco Salle. Boito zise: Dejunează, domnule profesor, şi dacă îţi e cu plăcere, putem să ne pornim, căci Verdi ne aşteaptă (se vede că mă căutară în lista oaspeţilor, de ştiau că-s profesor). Am dejunat cu grabă, m-am dus în odaia mea de m-am îmbrăcat cu hainele cele mai bune şi m-am coborât la vale. Boito şi Salle mă aşteptau lângă hotel. «Haidem!», zise cel dintâi vesel. Ne-am dus la Mare, unde aştepta o barcă, în care am trecut pe o scândură. În două ore am fost la Genua, de unde cu o birjă, în curând, am ajuns la vila lui Verdi. Doi servitori sta la intrare şi al treilea la uşă, pe care o deschise cu o adâncă închinăciune şi cu cuvântul «aprego!» (adică poftim!), Verdi, încă slab, şedea în salon într-un fotoliu şi de departe îmi zise în limba franţuzească: «Iartă, domnule şi june amice, că nu mă scol; sânt încă ceva bolnav, dar foarte mă bucur». Şi întinzându-mi amândouă mânele, se uită lung la mine, apoi zise cu bucurie vădită: «Ah! tip romanic, foarte mă bucur! am auzit aseară dela dumnealor, foarte mă bucur! Un fecior ni dete şi nouă fotoliuri, iar Verdi, tot cu ochii țintiţi la mine, mă întrebă mai întâi de unde sânt, ce slujbă am, ce boală m-a adus încoace şi altele. Apoi mă întrebă despre Români, despre aflarea lor în toate părţile, pe unde locuesc şi în sfârşit despre musica lor. Răspunzându-i la toate, el mă întrebă din ce instrumente cânt eu, i-am răspuns că din vioară şi din clavir. «O! - zise Verdi - cântecele romanice, după firea lor, pe vioară se potrivesc. Fii bun, te rog, colo pe pian e şi vioara; cântă un cântec românesc să-l aud». Eram, se-nţelege, nu numai mişcat, văzându-mă înaintea unui Verdi, dar să şi cânt înaintea lui, pare că nu mă simţiam în putere. El, cum se vede, pricepu sfiala mea şi zise servitorului ce sta la uşă; «A, apă dulceţi!» După ce m-am mai înprospătat şi am prins la curaj, am cântat Doina. M-am uitat de câteva ori la bătrânul măiestru şi l-am văzut cu ochii ţintiţi asupra mea. Când am isprăvit de cântat el zise către Boito: «Mare lucru, cântecul acesta nu mi-i cunoscut, dar toată gama lui o simţesc şi o pricep!» Mi s-a părut că bătrânul vrea să se scoale şi să vie la mine. Eu am păşit spre dânsul. El iar mi-a întins amândouă mâinele şi strângându-le pe ale mele, îmi zise cu suflet mişcat: «Da, fraţi ni sânteţi. Atestatul, că ni sânteţi fraţi, vi l-am auzit acum!»”.

Sigur, se impune să facem o serie de completări pentru a oferi cititorilor noștri imaginea de ansamblu a întregii întâlniri între tânărul român de 29 de ani și un Verdi aflat în plină glorie a vârstei de 70 de ani. Am recurs la cercetarea celor câteva articole publicate în revista „Familia”, sub titlul „Călătoria și petrecerea la Nervi”, în care erau redate scrisorile lui Ciprian Porumbescu adresate pă­rinților, apropi­aților săi și în care găsim redate multe dintre elementele care ne ajută să conturăm istorisirea acestui episod al biografiei marelui muzician român.

O întâlnire impresionantă

După anul petrecut în închisoarea în care autoritățile austriece îl aruncaseră pe nedrept, tânărul compozitor se îmbolnăvise de tuberculoză, iar starea sa de sănătate a devenit precară. De aceea, în 1882, anul în care are loc întâlnirea celor doi mari compozitori și muzicieni, Ciprian Porumbescu se afla în Italia, în satul pescăresc Nervi, astăzi cartier al orașului Genova, pentru a-și ameliora starea de sănătate grație aerului sărat și iernii blânde de aici. Întâmplător, două persona­lități ale culturii italiene ale acelui veac, poetul Marco Salla și compozitorul și libretistul Arrigo Boito, ambii apropiați ai lui Verdi, au aflat despre muzicianul Ciprian Porumbescu și l-au ascultat cântând la vioara sa. Adeseori în acest „stagiu” el cânta la vioară, fie pe malul mării, fie în salonul hotelului unde locuia, iar publicul de ocazie îl admira de fiecare dată. În acest context, aceștia l-au cunoscut și l-au abordat să se întâlnească la Genova cu Verdi. În ziua de 13 decembrie, după ce au obținut în prealabil acordul marelui compozitor, i-au propus românului să îi însoțească într-o vizită la acesta, dat fiind interesul particular al lui Verdi de a afla informații despre muzica românească, o necunoscută la acea vreme pentru Europa ­Occidentală. Lucrul acesta avea să se schimbe odată cu pre­zența tot mai mare a românilor în Franța și Italia. Țările acestea redescopereau îndepărtatul spațiu românesc și originile comune latine ale unui popor care se încăpă­țânase să reziste în această parte a lumii.

După ce au luat masa, cei trei au plecat spre casa lui Verdi, unde a avut loc această memorabilă întâlnire care i-a generat o emoție copleșitoare, dar și o bucurie spirituală uriașă muzicianului român. Ciprian Porumbescu avea să moară un an mai târziu, dar de câte ori a avut ocazia, s-a referit la acea întâlnire cu unul dintre cei mai mari muzicieni ai acelui lung veac al XIX-lea.

Multă vreme, cei care s-au apropiat de studiul biografiei genialului compozitor nu au dat crezare acestei întâmplări, au considerat că era o exagerare, o construcție romantică târzie menită să-l aureoleze pe tânărul muzician român care, din păcate, murise prea devreme. Iată de ce au existat și voci care au afirmat că, de fapt, întâlnirea nu a avut loc. Timpul a dovedit - prin exis­tența unor documente ori scrisori ale lui Porumbescu, a unor mărturii ale rudelor și apropiaților săi, că întâlnirea aceasta fusese reală și se petrecuse așa cum fusese relatată. Privind însă retrospectiv, contează mai puțin aceste aspecte. De fapt, simbolistica întâlnirii sublinia originile comune latine ale celor două popoare şi arăta cât de mult ar fi strălucit steaua lui Ciprian Porumbescu în muzica europeană și nu numai, dacă ascensiunea sa nu ar fi fost zdrobită de moartea sa survenită mult prea devreme.