Comuniunea cu Hristos în Spovedanie şi Euharistie

Pentru fiecare creştin, Tainele Spovedaniei şi Euharistiei reprezintă componente esenţiale ale vieţii sale duhovniceşti. De fapt, în lipsa acestora, nu putem vorbi despre o existenţă creştină cu adevărat. Dacă prin Taina Spovedaniei ne uşurăm sufletul de păcatele săvârşite, prin primirea Sfintei Împărtăşanii atingem punctul culminant al unirii noastre spirituale şi fizice cu Hristos, Care ne oferă Trupul şi Sângele Său „spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci“. Ne propunem în cele ce urmează să oferim o prezentare a importanţei celor două Taine în viaţa noastră, dar şi o descriere pe scurt a instituirii lor şi a celebrării lor în perioada primară a creştinismului.

Instituirea Tainei Euharistiei a avut loc, precum ştim, la Cina cea de Taină, atunci când Mântuitorul a celebrat-o pentru prima dată, oferind Trupul şi Sângele Său Apostolilor prezenţi, inclusiv lui Iuda, cel care urma să Îl vândă în scurt timp. Sfântul Evanghelist Matei ne spune următoarele: „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor“ (Matei 26, 26-28). În timp, Taina Euharistiei urma să aibă parte de un ritual tot mai dezvoltat, ajungându-se la formarea unor Liturghii speciale în cadrul cărora pâinea şi vinul erau transformate, prin lucrarea Duhului Sfânt, în Trupul şi Sângele Domnului. În perioada primară, toţi creştinii prezenţi la Sfânta Liturghie se împărtăşeau, aceasta fiind o condiţie sine qua non a participării lor la slujba în cauză. De altfel, într-unele dintre cele mai vechi canoane de care dispunem, adică 8 şi 9 Apostolice, se precizează câteva aspecte importante în această direcţie. Astfel, în canonul 8 Apostolic se spune: „Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau vreunul altul din catalogul clerului, aducându-se Sfânta Jertfă, nu s-ar împărtăşi, să spună cauza. Şi dacă ea ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n-ar spune-o, să se afurisească ca unul ce s-a făcut vinovat de tulburarea poporului şi a făcut să se nască bănuială împotriva celui care a adus (Sfânta Jertfă), ca şi când acesta nu ar fi adus-o după rânduială“ (Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, Sibiu, 2005, p. 13). Aici ni se precizează clar că orice cleric, incluzând şi citeţii sau ipodiaconii, trebuia să se împărtăşească la fiecare Liturghie, deoarece altfel s-ar fi născut suspiciuni că Sfânta Jertfă nu este validă sau că preotul/episcopul care a slujit ar avea o problemă care îl împiedică să o săvârşească. În canonul următor, respectiv 9 Apostolic, se trece la împărtăşirea credincioşilor: „Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă Scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta Împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească, ca făcând neorânduială în Biserică“ (ibid.). Aşadar, încă din perioada primelor veacuri ale creştinismului, regula de împărtăşire la fiecare Liturghie era în vigoare.

De ce este important să ne împărtăşim?

În timp, fervoarea creştinilor a început să scadă, odată cu apariţia unor noi moduri de raportare la Taina Euharistiei. Dacă în primele veacuri creştinii se împărtăşeau frecvent, au început apoi să considere Euharistia un fel de premiu al virtuţii individuale, nu un medicament duhovnicesc menit să le întreţină vie viaţa spirituală şi să îi ajute să dezrădăcineze pornirile pătimaşe. Aşadar, s-au împărtăşit din ce în ce mai rar, ajungându-se ca, la un moment dat, să fie nevoie de reale îndemnuri ale ierarhiei bisericeşti pentru o primire mai deasă a Împărtăşaniei, însoţită bineînţeles de pregătirea corespunzătoare. Cu toate acestea, din secolele IV-V şi până în prezent, predomină încă o concepţie eronată legată de primirea Împărtăşaniei, din cauza neştiinţei creştinilor, iar la multe Liturghii îndemnul „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi“ este nesocotit din start. Însă, cu multă răbdare din partea preoţilor, s-au constatat rezultate mult peste aşteptări în parohii unde, înainte, foarte puţini creştini se împărtăşeau, şi atunci numai în Postul Paştelui. Printr-o catehizare corespunzătoare, întreţinerea unei legături spirituale puternice între preotul duhovnic şi credincioşii care se spovedesc frecvent la acesta, prin rugăciune şi o postire adecvată, tot mai mulţi creştini doresc să Îl primească (mai des decât o dată sau de patru ori pe an) pe Hristos în Sfânta Împărtăşanie. Foloasele Împărtăşirii sunt numeroase. Ele constau în primul rând în schimbarea lentă, dar progresivă a vieţii celor care se împărtăşesc. Apropierea ceva mai frecventă de Hristos implică automat şi o serie de renunţări mai mici sau mai mari, un canon de rugăciune păstrat con-stant şi o relaţie de ascultare faţă de preotul duhovnic. Împărtăşirea ne ajută să creştem virtuţile din interiorul nostru şi slăbeşte tăria patimilor, dar, totodată, presupune şi un efort duhovnicesc susţinut. Nu ne putem împărtăşi dacă ducem o viaţă în desfrâu, dacă nu dorim să ne căim de relele săvârşite sau dacă urâm sau suntem supăraţi pe cineva. Există şi alte motive pe care le putem afla pe larg de la un preot duhovnic. Ceea ce contează, însă, mai presus de toate este să vrem să ne împărtăşim. Frecvenţa împărtăşirii va fi stabilită numai în acord cu preotul duhovnic.

Prelungirea Euharistiei în viaţa cotidiană

Adesea, participarea noastră la Liturghie se încheie odată cu plecarea din biserică la finalul slujbei. Ne vine greu să păstrăm starea de bine şi bucuria pe care am dobândit-o în timpul petrecut în rugăciunea comună alături de ceilalţi creştini. Stresul, certurile, dificultăţile financiare ne creează presiuni suplimentare, adăugate vieţii de familie şi serviciului, care pot fi uneori foarte solicitante. Aşadar, nu prea înţelegem aspectul practic al expresiei părintelui Alexander Schmemann, „liturghie după liturghie“. Însă împărtăşirea cu Hristos trebuie să se prelungească în mod clar în fiecare faţetă a vieţii noastre. Părintele menţionat anterior a vorbit adesea foarte frumos despre o privire „euharistică“ a lumii. Hrănirea noastră biologică trebuie dublată şi transfigurată de hrănirea euharistică. Relaţia noastră cu semenii trebuie îmbogăţită cu razele luminoase ale prieteniei noastre cu Dumnezeu. De aceea, darul primit în faţa Sfântului Altar şi care constă exterior doar într-o fărâmă de pâine şi câteva picături de vin, dar care este mai preţios decât tot universul creat, trebuie să rodească în inimile noastre asemenea unei bucăţi mici de aluat care dospeşte o cantitate infinit mai mare de făină. Însă, pentru a reuşi acest lucru, trebuie să ne pregătim să apărăm ceea ce am dobândit cu multă trudă, atât printr-o atenţie trează, cât şi printr-o smerenie profundă.

Taina Spovedaniei - prefigurări şi instituire

Odată cu păcatul săvârşit de Adam şi Eva şi care a constat nu doar în consumarea fructului din pomul binelui şi răului, ci şi în atitudinea încăpăţânată şi lipsită de pocăinţă, o serie de lucruri negative s-au răspândit asupra omului şi a întregii creaţii. În primul rând, au apărut afectele - foamea, setea, senzaţia frigului, dorinţa sexuală etc. În al doilea rând, a apărut perspectiva morţii. În al treilea rând, s-a deschis efectiv calea patimilor. Fiecare om este nevoit acum să poarte şi un război duhovnicesc aprig pentru a-şi păzi curăţia sufletului. Evident, în cursul acestui război, el este ajutat foarte mult de harul lui Dumnezeu, fără de care nu ar reuşi să biruiască ispitele cu care se confruntă. Un element extrem de important îl constituie aşadar mărturisirea păcatelor care se face în cadrul Tainei Spovedaniei. Mărturisirea păcatelor, însă, nu a apărut odată cu Noul Testament. Observăm şi în Vechiul Testament momente similare, cum ar fi mărturisirea pe care David o face prorocului Natan, atunci când acesta îl mustră pentru uciderea lui Urie Heteul şi adulterul săvârşit cu Batşeba, soţia acestuia. De asemenea, la întoarcerea cărturarului Ezdra împreună cu poporul iudeu din robia babiloniană, toată lumea săvârşeşte o veritabilă mărturisire publică a popriilor păcate. Iată citatul în cauză: „În ziua de douăzeci şi patru a acestei luni s-au adunat toţi fiii lui Israel, îmbrăcaţi cu sac şi cu capetele presărate cu cenuşă, ca să postească. Şi osebindu-se cei ce erau din neamul lui Israel de toţi cei de alt neam, au venit de şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor. Şi după ce s-au aşezat la locurile lor, li s-a citit din cartea legii Domnului Dumnezeului lor un sfert de zi, iar alt sfert de zi şi-au mărturisit păcatele lor şi s-au închinat Domnului Dumnezeului lor“ (II Ezdra 9, 1-3). Aşadar, putem considera aceste momente drept veritabile evenimente pregătitoare care anticipează apariţia Tainei Spovedaniei. Totodată, ştim că ucenicii botezaţi de Sfântul Ioan Botezătorul îşi mărturiseau păcatele înainte de a primi afundarea în râul Iordan (vezi Matei 3, 6). Instituirea Tainei Spovedaniei în Noul Testament este făcută de Însuşi Mântuitorul atunci când Acesta îşi începe propovăduirea: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor“ (Matei 4, 17). Această pocăinţă, o veritabilă înnoire a minţii noastre, nu poate fi realizată decât cu ajutorul Tainei Spovedaniei.

Pregătirea pentru Taina Spovedaniei

În cursul primelor veacuri, mărturisirea păcatelor avea un caracter public. Creştinii care săvârşiseră lucruri rele veneau şi îşi mărturiseau păcatele în faţa întregii comunităţi bisericeşti de care aparţineau. În timp, însă, acest caracter deschis al Spovedaniei a atras o serie de tulburări. De exemplu, în timpul persecuţiilor, unii creştini se lepădaseră de credinţă şi, după trecerea valului de arestări, se întorceau şi doreau să fie reprimiţi. Comunitatea afla cine erau aceştia şi îi repudia din start, făcând imposibilă în anumite cazuri o eventuală perioadă îndelungată de pocăinţă, care să asigure apoi o reprimire în sânul Bisericii. Mărturisirea publică a fost în cele din urmă înlocuită cu cea individuală în secolul al IV-lea de Sfântul Nectarie, Arhiepiscopul Constantinopolului, care îi succedase în scaunul episcopal Sfântului Grigorie Teologul. Apariţia şi dezvoltarea puternică a monahismului au condus la o intensificare a dorinţei de primire a Tainei Spovedaniei. Duhovnicii din mănăstiri, buni cunoscători ai sufletelor omeneşti, au osândit aspru spovedaniile rare şi formale existente la vremea respectivă, afirmând că, pentru un progres duhovnicesc perpetuu, este nevoie de o curăţire sistematică a minţii şi inimii noastre nu doar prin rugăciuni şi postiri, ci şi prin mărturisirea faptelor şi a gândurilor păcătoase. Aşadar, pentru a putea efectua o spovedanie care să ne ajute să progresăm spiritual, trebuie să ne cunoaştem bine păcatele săvârşite, să ne căim pentru ele şi să nu ne ruşinăm atunci când le mărturisim. Spovedania trebuie făcută sincer, fără ocolişuri şi fără tentaţia de a-i prezenta pe alţii ca fiind vinovaţi. De asemenea, trebuie să ne alegem un preot duhovnic la care să mergem constant, deoarece, în caz contrar, există riscul de a nu ne lăsa cunoscuţi aşa cum trebuie şi de a primi sfaturi care nu ni se potrivesc. Duhovnicul nu trebuie părăsit pentru orice fleac, ci doar pentru motive serioase, temeinice, printre care se află propagarea învăţăturilor neconforme cu credinţa ortodoxă sau patimile evidente care ne pot răni sufleteşte.

Cât de des ne putem spovedi?

O altă problemă a creştinilor din zilele noastre este că aceştia preferă să se spovedească foarte rar, eventual numai în Săptămâna Patimilor, fapt care conduce la o aglomerare nefirească a solicitărilor. Din cauza programului încărcat, unii preoţi efectiv sunt nevoiţi să se rezume la a pune câteva întrebări fiecărei persoane în parte, deoarece coada imensă din spate deja dă dovadă de nelinişte şi frământare. Este benefic ca Spovedania să fie făcută ori de câte ori ne simţim conştiinţa încărcată. Nu există nici un termen prescris de dinainte care trebuie respectat. Însă, este necesar să avem grijă să fim bine pregătiţi pentru a primi aşa cum se cuvine sfaturile părintelui duhovnic. Mai importantă decât frecvenţa Spovedaniei este împlinirea canonului primit şi care poate consta în rugăciuni, metanii, milostenii sau alte leacuri de folos menite să vindece patimile de care suferim. Este adevărat că, uneori, putem să nu fim de acord cu sfaturile primite, dar în acest caz este mai bine să discutăm aspectul în cauză decât să continuăm să ne facem voia proprie şi să fim ipocriţi în faţa propriului părinte duhovnic. Să zicem că facem şi să nu facem de fapt nimic. Un citat sugestiv din părintele Alexander Schmemann reuneşte practic importanţa Tainei Spovedaniei şi a Tainei Euharistiei: „Într-adevăr, pentru noi, cei care în mod constant Îl părăsim pe Hristos şi ne excomunicăm pe noi înşine din viaţa Lui, este o necesitate să ne reîntoarcem la El ca să primim, iară şi iară, darul care în El a fost dat o dată pentru totdeauna. Iar dezlegarea de păcate este semnul că această întoarcere a avut loc şi a fost împlinită. După cum fiecare Euharistie nu este o «repetare» a Cinei lui Hristos, ci înălţarea noastră, primirea noastră la acelaşi şi veşnic ospăţ, la fel, Taina Pocăinţei nu este o repetare a Botezului, ci întoarcerea noastră la «înnoirea vieţii», pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o o dată pentru totdeauna“ (pr. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, trad. pr. Aurel Jivi, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 97). În esenţă, nu alergăm de fapt decât după ceea ce ar fi trebuit să avem şi să păstrăm cu grijă: viaţa noastră întru Dumnezeu, pentru Dumnezeu, cu Dumnezeu...