Formula din prologul ioanin "Cuvântul S-a făcut trup" (Ioan 1, 14) şi imnul hristic din Filipeni 2, 5-11, unde Sfântul Apostol Pavel descrie parcursul lui Hristos începând cu coborârea de la Tatăl, trecând prin moarte şi revenind prin înălţare la Tatăl, au constituit pentru Părinţii primelor veacuri jaloanele învăţăturii hristologice.
Primii teologi creştini au analizat taina Preasfintei Treimi din perspectiva trimiterii Fiului lui Dumnezeu în lume, adică a iconomiei mântuirii. Întrebările apărute s-au referit atât la raportarea Fiului faţă de Tatăl şi Duhul Sfânt, cât şi la posibila unire dintre dumnezeire şi umanitate în persoana Sa. Cu această problematică se deschide perioada Sinoadelor Ecumenice (325-787), în care s-au formulat dogma trinitară şi cea hristologică, precum şi teologia icoanei.
Atitudinea împăratului Constantin faţă de disputa ariană
Victoria împăratului Constantin cel Mare (306-337) asupra lui Liciniu la Chrysopolis, 19 septembrie 324, a adus unitatea politică a întregului Imperiu Roman. Noul împărat a anulat toate dispoziţiile de persecuţie ale lui Liciniu, înţelegând că este chemat de Dumnezeu pentru răspândirea credinţei creştine. Deja în toamna lui 324, noul bazileu a fost informat despre cearta teologică izbucnită la Alexandria între preotul Arie şi episcopul Alexandru, referitor la relaţia dintre Dumnezeu-Tatăl şi Fiul Său, ce tulbura de mai mulţi ani unitatea de credinţă a Răsăritului. Constantin cel Mare, care avea deja o experienţă prin implicarea în cearta donatistă din nordul Africii încă din toamna anului 312 şi convocarea sinoadelor de la Roma din 313 şi Arelate 314, a trimis imediat o scrisoare către Alexandru al Alexandriei şi către Arie (textul scrisorii la Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, (II, 64-72), traducere de Radu Alexandrescu, (PSB, vol. 14), Editura IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 117-121), prin consilierul său, Osius de Cordoba, în care le cerea acestora să revină la unitatea credinţei şi deplângea faptul că s-au certat din cauza unor "pricini mărunte şi atât de neînsemnate" (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, II, 71, 1). Neînţelegerea mizei teologice a disputei dintre cei doi nu l-a ajutat pe Constantin să aplaneze cearta, iar prin aceasta să scutească Biserica de un episod dramatic al existenţei ei.
Prima informaţie despre un "mare sinod"
Osius de Cordoba, care a remarcat gravitatea lucrurilor, a trecut în drumul de întoarcere spre reşedinţa imperială Nicomidia prin Antiohia, unde a prezidat la sfârşitul lunii decembrie 324 un sinod (episcopul Filogenius al Antiohiei murise la 20 decembrie) constituit din 56 de ierarhi, în cadrul căruia a fost probabil ales episcop de Antiohia Eustaţios şi au fost depuşi şi anatematizaţi trei episcopi susţinători ai lui Arie - Eusebiu de Cezareea, Narcis de Neronia şi Theodot de Laodiceea. Acestora li se oferea şansa să se justifice la marele sinod ce urma să se desfăşoare la Ancyra, în Galatia, în anul 325. Aceasta este prima informaţie privitoare la convocarea unui "mare sinod" de către împărat, dar în cele din urmă acesta nu s-a mai ţinut la Ancyra, ci la Niceea (azi Iznik, în Turcia), reşedinţă imperială de vară.
Refugiul lui Arie în Palestina
Dincolo de detaliile legate de cronologia începutului certurilor ariene, putem situa începutul neînţelegerii în jurul anului 318 (după altă datare 320), atunci când într-un sinod alexandrin Arie şi partizanii săi au fost excomunicaţi de către episcopul Alexandru al Alexandriei. Presbiterul alexandrin a susţinut că Logosul aparţinea lumii create, atunci când episcopul Alexandru al Alexandriei i-ar fi rugat pe presbiterii din oraş să-şi exprime poziţia cu privire la textul din Pildele lui Solomon 8, 22: "Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele mai de demult". Arie şi alţi şase preoţi şi diaconi alexandrini din anturajul său (în scrisoarea de protest către episcopul Alexandru a lui Arie erau numiţi şapte preoţi, doisprezece diaconi şi doi episcopi libieni) au fost excomunicaţi şi s-au refugiat în Palestina. De aici, sprijinit probabil şi de Eusebiu de Cezareea Palestinei, Arie caută ajutor la mai mulţi episcopi palestinieni, sirieni, precum şi la Eusebiu de Nicomidia, episcopul capitalei imperiale. Arie scrie multe scrisori din Palestina, în timp ce episcopul Alexandru este nevoit să-şi susţină poziţia.
Dezbaterile teologice au divizat episcopatul din imperiu, unii susţinându-l pe Arie, alţii pe episcopul Alexandru. Eusebiu de Nicomidia a convocat în 320 (după altă datare 323) la sediul său episcopal un sinod cu participarea episcopilor din Bitinia, Siria şi Palestina, unde aceştia au afirmat comuniunea cu Arie, cerându-i episcopului Alexandru reprimirea acestuia în Biserică. Evident, episcopul alexandrin a refuzat categoric această decizie, iar astfel cearta a escladat până la 19 septembrie 324, când Constantin cel Mare îl învinge pe Liciniu şi devine împărat şi al Orientului. La cumpăna dintre anii 324/325 are loc sinodul de la Antiohia, care i-a condamnat pe Arie şi pe susţinătorii săi, despre care am relatat mai sus, fiind doar pregătirea pentru Sinodul de la Niceea din 325.
"Mărturisiri de credinţă"
Ceea ce este important pentru istoria Crezului niceo-constantinopolitan este faptul că, în cadrul certurilor teologice amintite, Arie, precum şi alţi episcopi, au creat obiceiul de a-şi susţine propria poziţie teologică prin "mărturisiri de credinţă". Arie însuşi, alături de preoţii şi diaconii ce-i susţineau poziţia, au prezentat episcopului Alexandru în cca 320 o mărturisire de credinţă proprie, în care susţineau unicitatea lui Dumnezeu şi statutul de creatură al Fiului, deşi unul special în interiorul creaţiei.
Simbolul antiohian
Sinodul antiohian din 324/325 amintit mai sus, la care au participat 56 de episcopi din Palestina, Arabia, Fenicia, Siria, Cilicia şi Capadocia, a redactat o scrisoare sinodală cu o mărturisire de credinţă, păstrată în limba siriană şi descoperită de Eduard Schwartz şi reconfirmată de Luise Abramowski. Acest simbol de credinţă condamnă arianismul şi se referă evident la expresii folosite de Arie în mărturisirea trimisă de el episcopului Alexandru (o traducere în limba engleză a acestei mărturisiri de credinţă oferă Jaroslav Pelikan and Valerie Hotchkiss (Editors),
Creeds & Confessions of Faith in the Christian Tradition: Vol. 1. Rules of Faith in the Early Church. Eastern Orthodox Affirmations of Faith. Medieval Western Statements of Faith, Yale University Press, New Haven - London, 2003, pp. 85-86). Simbolul antiohian foloseşte expresii biblice pentru întemeierea dumnezeirii Logosului, fără să utilizeze conceptul deofiinţă sau să dezvolte conceptual relaţia dintre Tatăl şi Fiul. Importanţa acestui simbol constă în faptul că a devenit "precursorul tuturor mărturisirilor sinodale" (John N.D. Kelly), bazându-se probabil pe structura unei vechi mărturisiri locale, pe care a îmbogăţit-o cu noi expresii antiariene.
Pentru istoria Simbolului niceean este fundamental atât faptul că acest simbol a fost redactat prin adăugiri la o veche formulă de credinţă trinitară, precum şi existenţa anatematismelor la finalul său, care de fapt condamnă punct cu punct învăţături prezente în Thalia lui Arie. (Va urma)
"Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt, şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl."
Filipeni 2, 5-11
.jpg)
