„Copiii noștri să aibă parte de învățătura lui Hristos”

Prima carte de pedagogie creștină a aparținut scriitorului bisericesc Clement Alexandrinul. În veritabilul său manual intitulat sugestiv „Pedagogul”, Clement Îl descrie pe Mântuitorul Hristos ca model pedagogic suprem al creștinilor și al lumii întregi evidențiind cum trebuie să se comporte credincioșii încă din perioada copilăriei lor pentru a bineplăcea lui Dumnezeu. În definitiv, fiecare persoană care învață o meserie și face lucrul acesta încă de mic copil știe că bazele meșteșugului sunt ușor de reținut și rapid de dobândit, dar perfecționarea acestora durează o viață. La fel se întâmplă și cu viața creștină.

Într‑o altă lucrare fundamentală a sa, intitulată „Stromatele”, Clement Alexandrinul precizează următoarele: „Copiii noștri să aibă parte de învățătura lui Hristos; să învețe ce putere are smerenia înaintea lui Dumnezeu și ce poate dragostea curată în fața lui Dumnezeu; că frica de Domnul este bună și mare; mântuiește pe toți cei ce trăiesc în cuvioșie în Domnul, cu inimă curată. Că El cercetează gândurile și sim­țămintele noastre” (Clement Alexandrinul, „Stromata a IV‑a”, XVI, în: Scrieri II, Părinți și Scriitori Bisericești, 5, trad., introd., note și indici pr. Dumitru Fecioru, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p. 283). Aceste cuvinte conțin esența educației creștine: smerenia, dragostea curată, frica înțeleaptă. Un părinte care suferă el însuși de patimile mândriei, urii și angoasei va deveni cu greu un model bun de urmat pentru propriul copil. Observăm tot mai des fie copii de o obrăznicie foarte mare, care sunt agresivi cu cei din jur, fie copii care suferă de apatie și sunt foarte introvertiți. Toate aceste aspecte apar din cauza faptului că au fost crescuți într‑un mediu nepotrivit care le‑a imprimat o educație cu multe carențe. Desigur, uneori copiii se comportă nepotrivit și din cauza vârstei și neștiinței lor, dar ei tind să imite, cel puțin în primii ani de viață, tot ceea ce observă în jur. Așadar, dacă părinții dau dovadă de smerenie, de bunătate și de frică de Dumnezeu, și copiii lor ajung să imite aceste bune exemple de pedagogie creștină. În caz contrar, devin imposibil de controlat și atenționat și ajung să o ia pe căi greșite, iar părinții ajung la deznădejde și resimt multe frustrări, dar dacă aceștia din urmă nu se apropie de Dumnezeu, nu ajung niciodată să‑și înțeleagă propria vină și să înceapă să se roage pentru ca propriii copii să nu facă aceleași greșeli pe care le‑au făcut ei.

Definiția pedagogiei creștine

Clement Alexandrinul a fost o somitate a lumii academice a vremii sale și o persoană foarte pricepută în ceea ce privește expunerea exactă a rezultatelor cercetărilor întreprinse în acea perioadă. Cel puțin aceasta decurge din lectura următorului pasaj: „Pedagogia este credință în Dumnezeu, este învățătura slujirii lui Dumnezeu, este instruire spre cunoașterea adevărului, este viețuire dreaptă care duce la cer. Cuvântul pedagogie are multe înțelesuri. Este o pedagogie a celui care este educat și instruit; este o pedagogie a celui care educă și instruiește; în al treilea rând, este însăși pedagogia; în al patrulea rând, cele ce se învață, de pildă, poruncile, alcătuiesc iarăși pedagogia. Pedagogia cea după Dumnezeu însă este calea în linie dreaptă spre adevăr pentru contemplarea lui Dumnezeu și arătarea faptelor sfinte pentru o dăinuire veșnică. [...] Și, ca să spun pe scurt, toate câte le cerem în chip binecuvântat de la Dumnezeu ca să ni se dea nouă, pe acelea le dobândim dacă ascultăm de Pedagog” (Clement Alexandrinul, „Pedagogul”, I, VII, în: Scrieri I, PSB 4, EIBMBOR, 1982, pp. 196‑197).

Pedagogia creștină este cre­dință în Dumnezeu, pentru că ea constituie, de fapt, canalizarea tuturor resurselor noastre educative în slujirea lui Dumnezeu dacă suntem profesori și deschiderea totală în fața celor care ne povățuiesc bine dacă suntem elevi sau studenți. Este învățătura slujirii lui Dumnezeu pentru că prin ea realizăm că învățăm o viață întreagă și că progresăm în această învățătură numai în măsura în care creștem și în cunoașterea lui Dumnezeu și a vieții Sale nesfârșite. Acest fapt ne conduce către a treia definiție: pedagogia este instruire spre cunoașterea adevărului. Această definiție desființează limitele strâmte ale educației așa cum o percepem astăzi. În creș­tinism, oricare creștin cu o viață sfântă, indiferent dacă este cleric sau laic, constituie un pedagog priceput pentru cei din jur, dar, totodată, și un elev priceput de vreme ce este instruit și el prin alții care au progresat mai mult pe calea sfințeniei și care sunt povățuiți la rândul lor cu toții de Hristos. Această instruire ne este oferită de mai multe surse: părintele nostru duhovnic, soțul sau soția și părinții noștri, prietenii apropiați, scrierile Părinților Bisericii și Sfânta Scriptură și, într‑un cuvânt, de fiecare eveniment al vieții noastre, pentru că toate au un înțeles pedagogic pe care trebuie să îl observăm și să îl aprofundăm pentru a observa și aplica învățătura necesară. Astfel, se ajunge la a patra definiție a pedagogiei creștine: viețuire dreaptă care duce la cer. Cei care se lasă povățuiți de Hristos și cred cu adevărat în purtarea Lui de grijă, indiferent că sunt tineri sau bătrâni, bărbați sau femei, cultivați sau ignoranți în cele ale lumii acesteia, toți aceștia se înscriu pe calea cea dreaptă care duce în cer și își modelează comportamentul în mod armonios, sculptând în sufletul lor icoanele virtuților creștine. Ei alcătuiesc, într‑un cuvânt, turma lui Hristos, copiii Săi care‑I urmează prin toată viața lor pentru a atinge asemănarea deplină cu El: „Așadar, după ce am arătat că noi toți, noi cei care urmăm lui Hristos, suntem numiți de Scriptură nu numai copii, ci, în chip alegoric, și prunci, după ce am arătat că este desăvârșit numai Tatăl universului, că Fiul este în Tatăl și Tatăl în Fiul, este timpul, urmând planului nostru, să spunem cine este Pedagogul. Se numește Iisus. Uneori Se numește pe El Însuși Păstor, spunând: «Eu sunt Păstorul cel bun» (Ioan 10, 11). Potrivit unei metafore, pornind de la păstorii care păstoresc oile, Iisus este Pedagogul Care păstorește pe copii, este Păstorul Care are grijă de prunci; și, pentru că pruncii sunt nevinovați, sunt numiți în chip alegoric oi. «Și vor fi toți o turmă și un păstor» (Ioan 10, 16). Cuvântul este Pedagogul Care ne duce pe noi, copiii, la mântuire. Cuvântul a grăit prin Osea foarte lămurit despre El, zicând: «Eu sunt Învățătorul vostru» (cf. Osea 13, 4)” (Clement Alexandrinul, „Pedagogul”, I, VII, pp. 196‑197).

În materialul următor vom evidenția în continuare contri­buția extraordinară a lui Clement Alexandrinul în ceea ce privește punerea bazelor pedagogiei creș­tine și valoarea inestimabilă a acesteia pentru istoria educativă a omenirii în general și care, din păcate, ajunge să fie tot mai ignorată chiar de cei care au beneficiat timp de sute de generații de folosul ei.