Credinţa şi propovăduirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în Simbolul de credinţă

Crezul este un rezumat al adevărului revelat, o formulă esenţială care prezintă cu autoritate articolele de credinţă, care trebuie crezute în vederea dobândirii mântuirii. Formularea lui, introducerea în cadrul Sfintei Liturghii, interpretarea şi apărarea lui reprezintă puncte fundamentale în înţelegerea şi trăirea Ortodoxiei. Crezul distinge creştinismul de alte religii, pentru a indica o scurtă mărturisire de credinţă comună cu un sens precis, cu un contur delimitat, în fine, cu un sens dogmatic major, când se referă la Crezul sau simbolul credinţei ortodoxe, adică credinţa de la Niceea.

În Biserică, la Sfânta Liturghie, creştinii întâlnesc, deopotrivă, cuvântul Sfintei Scripturi şi adevărurile de credinţă cuprinse în Sfânta Tradiţie, îngemănate într-un ansamblu în care expresia atinge perfecţiunea, iar rugăciunea înalţă cugetul către deplina şi corecta înţelegere a adevărului creştin care a modelat şi a marcat pentru totdeauna sufletul creştinilor ortodocşi. Echivalent cu simbol de credinţă, termenul "crez" este folosit cu un sens general, pentru a desemna un corp de învăţături sau de dogme fundamentale de credinţă. Crezul a mai fost definit ca o hartă. A. Leonard Griffith afirmă: "Crezurile sunt pentru religie ceea ce sunt hărţile pentru geografie. Primii exploratori ce au acostat pe ţărmurile Americii de Nord au desenat hărţi ale ţinuturilor prin care au călătorit. Deci de-a lungul veacurilor oamenii au experiat câte ceva din Dumnezeu, şi din ceea ce au experiat, au formulat crezuri, hărţi religioase, pentru călăuzirea generaţiilor viitoare".

Crezul mărturiseşte credinţa în Dumnezeu- Sfânta Treime

În ceea ce priveşte autoritatea acestui simbol de credinţă, aceasta a fost permanent confirmată de întreaga Biserică. El are o autoritate pe care nu o posedă alt document. Toate celelalte trebuie, din această cauză, să se raporteze la conţinutul acestui simbol de credinţă pentru a-şi obţine aceeaşi valoare ca el. Aceasta este învăţătura Bisericii Ortodoxe despre Simbolul de credinţă. Este îmbucurător faptul că în ultimii ani, în cadrul ecumenismului local şi mondial, a fost preţuită în mod special forma iniţială a acestui Simbol de credinţă, propunându-se în repetate rânduri ca textul original (fără adaosul filioque) să fie folosit în viaţa liturgică a Bisericii.

Crezul mărturiseşte credinţa în Dumnezeu-Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, în lucrarea Sa pentru întreaga creaţie, în iubirea Sa faţă de oameni şi lucrarea Sa pentru mântuirea şi sfinţirea lor, precum şi în însuşirile Bisericii şi speranţa întru viaţa veşnică. Noi avem aici într-adevăr un rezumat al conţinutului esenţial al credinţei creştine. Trebuie precizat că pentru Biserica Ortodoxă acest simbol este singurul Simbol de credinţă întrebuinţat peste tot. Ea nu şi l-a "găsit" numai pentru sine. Născut din nevoia firească a legitimării primilor creştini ca mărturisitori ai lui Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu întrupat, Crezul a primit de-a lungul timpului diferite forme, menite să răspundă atât cerinţelor Bisericii, cât şi provocărilor venite din sfera Antichităţii târzii şi a filosofiei elenistice. Nu în ultimul rând, Crezul s-a afirmat şi ca o mărturisire cu vădite valenţe apologetice şi antieretice, în special numeroaselor curente gnostice apărute în primele secole. El este Simbolul de credinţă al întregii Biserici a lui Hristos, al tuturor Bisericilor creştine care vor să rămână în legătură şi comuniune cu Biserica primară. Este singurul Simbol de credinţă formulat de un sinod ecumenic şi receptat de întreaga Biserică.

"Redescoperirea Ortodoxiei începe cu readucerea Persoanei lui Iisus Hristos în centrul credinţei"

Originalul Crezului niceean cuprinde 101 cuvinte, dintre care 84 se referă la Fiul. Credem că este necesar să revenim şi să vorbim despre Persoana lui Iisus Hristos, "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat" în această lume multiconfesională şi desacralizată, care emite diferite ipoteze false asupra existenţei divinităţii, a existenţei, pe pământ, în trup omenesc, în istorie, a celei de a doua Persoane a Sfintei Treimi - Mântuitorul Iisus Hristos, cheie a Scripturii şi centralitatea credinţei noastre. Ortodoxia este Biserica lui Hristos pe pământ. Biserica lui Hristos nu este o instituţie; ea este o viaţă nouă cu Hristos şi în Hristos, condusă de Duhul Sfânt. Lumina Învierii lui Hristos străluceşte peste Biserică şi o umple cu bucuria învierii, a triumfului asupra morţii. Mântuitorul înviat trăieşte cu noi şi viaţa noastră în sânul Bisericii este o viaţă tainică în Hristos. Creştinii poartă acest nume tocmai pentru că sunt ai lui Hristos; ei trăiesc în Hristos şi Hristos în ei. Întruparea nu este numai o idee sau o doctrină; ea este înainte de toate un eveniment care s-a produs o dată în timp, dar care posedă toată puterea în eternitate.

Părintele prof. dr. Ion Bria susţinea faptul că "redescoperirea Ortodoxiei începe astfel cu readucerea Persoanei lui Iisus Hristos în centrul credinţei şi spiritualităţii. Spiritualitatea creştină a cunoscut perioade de confuzie numai atunci când a ignorat urmarea lui Hristos, capul tuturor virtuţilor; sau când doctrina hristologică a fost prezentată în formule şi dogme care nu redau istoria lui Iisus din Nazaret (1 In. 1, 1) - lumina care luminează pe orice om, pe Hristos - viaţa lumii. Cine este Dumnezeu, Care deşi neajuns după fiinţa Sa veşnică, S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a locuit? Fiecare creştin trebuie să trăiască şi să mărturisească experienţa lui Filip din Betsaida: "Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi prooroci, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret" (In. 1, 15) sau experienţa lui Natanael: "Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel". Iar Iisus i-a zis: "Adevăr, adevăr vă spun: de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului" (In 1, 49-51).

"Cine zic oamenii că sunt Eu?"

Şi astăzi, după 2000 de ani, întrebările puse chiar de Dumnezeu, de Domnul nostru Iisus Hristos: "Cine zic oamenii că sunt Eu?" (Mc. 8, 27) şi "Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?" (Mc. 8, 29) ne cer răspuns. Criza de identitate cu care este confruntată societatea de astăzi are cauza nu numai în lipsa de cultură religioasă, în necunoaşterea istoriei creştinismului şi ştergerea memoriei sau tradiţiei primite, ci şi în denigrarea oricărei autorităţi religioase sau morale, în derutatea credinţei personale, în chiar necredinţa fiecăruia. Oamenii încep să creadă că pot stăpâni viaţa şi istoria lor, fără Dumnezeu, uitând că identitatea lor sinistrată provine tocmai din acea că au "căzut" de la slava lui Dumnezeu (Rm. 3, 23). Căutând diverse uşi de salvare, oamenii nu văd pe Iisus Hristos, pe El, poarta prin care S-a pogorât Dumnezeu la noi şi prin care oamenii intră la Dumnezeu: "El este uşa Tatălui, prin care au intrat Avraam, Isaac, Iacob, profeţii, apostolii şi Biserica" (Ignatie al Antiohiei, Epistola către filadelfieni, IX, 1).

Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae afirma că Sfânta Scriptură este "Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, care S-a tălmăcit pe sine în cuvinte, în lucrarea Lui de apropiere de oameni pentru ridicarea lor la El, până la întruparea, învierea şi înălţarea Lui ca om. Scriptura redă ceea ce continuă să facă Fiul lui Dumnezeu cu noi din această stare de Dumnezeu şi om desăvârşit, deci Scriptura tălmăceşte lucrarea prezentă a lui Hristos".

Biserica mărturiseşte că Iisus Hristos este Domnul, Fiul lui Dumnezeu. Această mărturisire se bazează pe recunoaşterea unui fapt central, şi anume că în Iisus Hristos îl vom întâlni pe Dumnezeu şi că El este Mântuitorul nostru. Sunt trei mari lucruri mărturisite începând cu cel de-al doilea articol din Simbolul de credinţă. În primul rând, Biserica mărturiseşte că Hristos este chipul lui Dumnezeu cel adevărat şi că Dumnezeu se manifestă în mod direct, stabilind o relaţie cu noi. Este o calitate a persoanelor raţionale de a stabili un dialog. În al doilea rând, Biserica susţine că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, iar în al treilea rând, susţine, de asemenea, că întruparea, "încarnarea" s-a făcut "pentru noi şi pentru a noastră mântuire". Se spune că Dumnezeu este viu şi prezent în situaţii umane, chiar şi în sărăcie, durere şi moarte.

Iisus Hristos a avut până azi şi are în continuare o mare influenţă în viaţa creaţiei. Această influenţă se datoreşte unei lucrări reale a lui Hristos, sau e produsul unei exagerări subiective care s-a perpetuat în istoria creştinismului? Mai întâi se poate spune un lucru: această influenţă nu e produsul treptat al unei fantezii ce s-a dezvoltat cu timpul, ci s-a simţit încă de la martorii imediaţi ai Învierii Lui. Tot ce se spune în Noul Testament despre Iisus Hristos este imprimat de eficienţa Lui asupra autorilor, eficienţă deosebită de a oricărei personalităţi care a fost numai om. Ei nu mărturisesc despre două lucruri care-şi corespund, ci vorbesc despre ele ca unii ce stau în momentul în care scriu sub eficienţa Lui.

Mărturisirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este întâlnită în diferite versiuni ale Crezului, mai simple sau mai amplificate.

Cel de-al doilea articol al Crezului vorbeşte despre identitatea veşnică a Domnului Hristos. Faţă de unele opinii, potrivit cărora cineva care se naşte din mamă, creşte şi moare nu poate fi altceva decât om, Biserica mărturiseşte, întemeindu-se pe revelaţia dumnezeiască şi pe propria sa experienţă, faptul că Iisus Hristos este într-adevăr, mai înainte de orice, Dumnezeu.

Sinodul de la Niceea, preluând mărturisirea de credinţă de la Botez a Bisericii din Ierusalim, a stabilit textul ei definitiv referitor la Iisus Hristos, în forma Simbolului de credinţă care mărturiseşte despre El, pe de o parte, că este Unicul Fiu al lui Dumnezeu, Unul Născut, "deofiinţă cu Tatăl, născut înainte de veci; pe de alta, că S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om".

Creştinismul se axează pe realitatea cuvântului revelat ce se cere mărturisit

Se mărturiseşte cu insistenţă că Iisus Hristos a existat ca Fiul lui Dumnezeu, deci ca ipostas sau ca Persoană dumnezeiască, dinainte de Întrupare. Căci Iisus Hristos, născut după omenitate din Fecioara Maria, e Unul şi Acelaşi cu Ipostasul dumnezeiesc născut din Tatăl dinainte de veci. Mărturisirea nu spune că Iisus Hristos ca Persoană S-a constituit de-abia prin naşterea din Fecioara Maria, prin întâlnirea firii dumnezeieşti, care înainte de aceea n-ar fi fost persoană, cu firea omenească.

Primele mărturisiri de credinţă atestate în Noul Testament reprezintă mai degrabă răspunsul credinţei apostolilor şi al ucenicilor acestora la realitatea mântuitoare a Întrupării, morţii şi Învierii Fiului lui Dumnezeu, decât rezultatul unei dorinţe acute de sistematizare a credinţei propovăduite de Mântuitorul Iisus Hristos. Această precizare este cu atât mai importantă, cu cât creştinismul se afirmă în spaţiul lumii greco-romane ca o religie profund kerigmatică şi mai puţin ritualistă. Jaroslav Pelikan subliniază foarte bine faptul că spre deosebire de religiile păgâne, unde accentul cade pe ceremonie, creştinismul se axează pe realitatea cuvântului revelat ce se cere mărturisit. Totodată, mărturisirea creştină vine să împlinească porunca vetero-testamentară, astfel că imperativul "ascultă Israele" (šema Ishrel) din Deuteronom 6, 4 se confirmă în mărturisirea credinţei în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, calea către viaţa veşnică (cf. In. 17, 3).

Este foarte important să subliniem faptul că această mărturisire este una publică, implicând mai multe aspecte ce merg de la simpla declarare a credinţei în Iisus Hristos cel mort şi înviat, până la acte radicale cum este cel al martiriului în numele credinţei. Acest aspect mărturisitor este, fără îndoială, "unul dintre principalii factori ce au dus la răspândirea creştinismului în întreaga lume". Mai mult decât atât, propovăduirea creştină vizează în permanenţă actualul, vorbind nu despre un simplu personaj istoric, ce a trăit şi activat illo tempore, ci despre "Iisus Hristos ieri, azi şi în veci acelaşi" (Evr. 13, 8). Din această perspectivă credinţa creştină nu poate fi încadrată sau asimilată vreunui sistem filosofico-religios, ci trăită la adevărata ei dimensiune în spaţiul eclezial.

Iisus Hristos este numele stabilit în Noul Testament şi inclus în mărturisirea de credinţă creştină (de pildă Flp. 2, 5-11), pentru a recunoaşte pe Iisus din Nazaret ca Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul: "şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl" (Flp. 2, 11).

Iisus este numele Lui propriu (Mt. 1, 21; Lc. 1, 31) - abrevierea ebraicului Jehoshua sau Joshua (Lc. 2, 21), cu terminaţie grecească, era obişnuit în poporul israelit, care înseamnă în ebraică "Domnul este mântuirea" sau "mântuitorul" (Is. 61, 11), iar în greceşte "cel care vindecă", "Domnul este (cel ce dă) mântuirea". Acest înţeles, dar cu sens activ, îl dă îngerul lui Iosif (Mt. 1, 21) când îi vesteşte numele copilului pe care îl va naşte Maria: "Ea va naşte un fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor". Pentru a-L distinge de alţii cu acelaşi nume, se recurge la o indicaţie geografică: Iisus din Nazaretul Galileii (Mt. 21, 11; Mc. 1, 9), Iisus din Nazaret (In. 1, 45; 18, 5, 7; Fapte 2, 22, 32, 36) sau Iisus Nazarineanul (Mc. 1, 24; 10, 47; Lc. 24, 19). Prin "acest Iisus", Apostolii indică pur şi simplu Persoana istorică a Celui ce le-a fost învăţător, în calitatea lor de contemporani, discipoli şi martori autentici de la început (I In. 1, 1; Fapte 8, 35; 13, 23, 33; 19, 4). Creştinii, mai târziu, din respect faţă de Persoana Începătorului credinţei, au evitat să folosească numele Iisus ca nume de botez.

Hristos - este echivalentul cuvântului ebraic Messiah, care înseamnă "unsul lui Dumnezeu". Mesia nu este un nume propriu, ci un titlu care se referă la originea şi misiunea divină a lui Iisus, în special la slujirea Sa de preot - Hristos apare în Noul Testament de 529 de ori, dintre care: de 150 de ori în Sfintele Evanghelii şi de 379 de ori în Epistolele pauline. În mărturisirea sa din Cezareea, Simon Petru a recunoscut pe Mesia - Hristos, în Iosua - Iisus din Nazaret: "Tu eşti Hristosul/Mesia, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu!" ( Mt. 16, 16).

Credinţa în domnia, divinitatea şi umanitatea reale ale lui Iisus Hristos răstignit şi înviat

Hristos care apare în paginile textelor recunoscute drept Scripturi canonice, Hristosul Cel "după Scripturi", este întotdeauna Cel răstignit şi înviat. Proclamarea (kerygma) lui Iisus cel răstignit şi Înviat ca Domn, atât de limpede descrisă în epistolele lui Pavel, "reprezintă de asemenea baza descrierii lui Iisus din Evangheliile canonice. Această direcţie de interpretare este esenţială. Confesiunea creştină nu se referă doar la cine a fost un personaj din trecut, la ceea ce a zis şi a făcut, ci mai degrabă la cine este Hristos. Cele patru Evanghelii canonice nu sunt încercări de a păstra neştirbite înregistrările istorice, ci sunt mărturii şi interpretări scripturistice, bazate pe kerygma, adică propovăduirea lui Iisus Hristos.

Teologia Bisericii - insistă preotul profesor John Behr - a dezvoltat în primul rând credinţa în domnia, divinitatea şi umanitatea reale ale lui Iisus Hristos răstignit şi înviat, proclamate de Apostoli potrivit Scripturilor. "Iisus Hristos trebuie să fie, aşadar, în acelaşi timp Dumnezeu - fiindcă numai un Dumnezeu poate mântui cu adevărat - şi om - fiindcă El ne poate vindeca doar ca om. Hristos deci nu poate fi nici simplu om, nici simplu Dumnezeu, nici ceva intermediar obţinut prin compunere, ci Unul şi Acelaşi totodată, Dumnezeu adevărat şi om adevărat - logica acestor două axiome ducând în mod inevitabil spre dogma de la Chalcedon (451)".

Este rolul nostru, al Bisericii şi al membrilor ei, de a aduce mărturie "până la marginile lumii" şi de a fi "apostoli" şi martori ai Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Spre deosebire de Biserica din primele secole, Biserica de astăzi are tot materialul scripturistic şi patristic pentru a depune mărturie, mai ales în vremuri grele, când totul este schimbat, inversat, când păcatul este numit virtute, când cei care se numesc creştini pun sub semnul întrebării Scriptura sau îl caricaturizează pe Însuşi Domnul, Creatorul tuturor. Lumea de astăzi ne obligă de a aduce o mărturie mai vie asupra a ceea ce au prezis proorocii Vechiului Testament şi Sfinţii Apostoli, Evanghelişti, iar apoi Sfinţii Părinţii şi toţi bine-credincioşii creştini, şi anume că Iisus Hristos este Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire.