Atunci când vorbim de Crez ne referim în special la formularea finală a acestuia, în anul 381, la cel de-al Doilea Sinod Ecumenic, ţinut la Constantinopol. Însă Crezul, la fel ca majoritatea actelor de precizare şi rezumare a credinţei creştine, a avut o evoluţie pe o perioadă destul de lungă de timp. Acest istoric este, la rândul său, foarte important pentru identificarea dezvoltării esenţiale a conţinutului său. De aceea, ne-am propus să identificăm şi să comentăm pe scurt principalele momente de mărturisire a credinţei în Vechiul şi Noul Testament.
Dezvoltarea Crezului
O definiţie interesantă, deşi puţin cam scolastică, a Crezului în general ne este oferită de G. Maclear: „Crezul este un rezumat al adevărului revelat, o formulă esenţială care prezintă cu autoritate articole de credinţă, care trebuie crezute în vederea dobândirii mântuirii“ (An Introduction to the Creeds, London: Macmillan, 1901, pp.1-2). Într-un mod mai simplu, Crezul reprezintă concentrarea esenţială a lucrurilor care trebuie crezute. Fără credinţa în aceste lucruri, nu ne putem numi creştini şi, de fapt, odată cu mărturisirea Crezului se face intrarea noastră în viaţa creştină. Aşa cum am precizat, şi formulele de credinţă au cunoscut o dezvoltare de-a lungul timpului, de la preci-zări reduse ca lungime şi până la fragmente din ce în ce mai ample, culminând, în anul 381, cu apariţia Crezului niceo-constantinopolitan, folosit până astăzi în cadrul Bisericii Ortodoxe, fără adăugiri ulterioare. De altfel, cu altă ocazie, vom explica mai pe larg de ce a fost luată acea hotărâre esenţială la cel de-al Treilea Sinod Ecumenic, ţinut la Efes în anul 431, prin care s-a interzis adăugirea fie şi a unui singur cuvânt în textul Crezului niceo-constantinopolitan.
Monoteismul vechi-testamentar
Maclear selectează un singur pasaj din Vechiul Testament pe care îl consideră o veritabilă mărturisire de credinţă. Fără îndoială, acest lucru se datorează, strict istoric, şi faptului că ne aflăm într-o perioadă nu foarte avansată a omenirii. Ceea ce frapează la poporul iudeu este monoteismul său strict, acesta fiind, poate, şi motivul pentru care formula de credinţă insistă asupra acestui aspect. „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn“ (Deut.6:4). Poporul iudeu trebuia ferit în primul rând de idolatrie. Se ştie că popoarele din jur erau, în totalitate, politeiste, închinân-du-se la numeroşi zei. Pentru a prezerva credinţa era necesar ca evreii să păstreze tot timpul în minte faptul că există un singur Dumnezeu. Nu numai atât era suficient, ci şi credinţa că toţi ceilalţi zei erau falşi. Mărturisirea de credinţă în Vechiul Testament se concentrează, aşadar, asupra aspectului esenţial pe care oamenii puteau să îl perceapă în momentul respectiv: că există un singur Dumnezeu la Care trebuie să se închine şi pe Care trebuie să Îl slujească.
Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Apostol Natanael
Esenţial, în Noul Testament observăm o trecere de la mărturisirea monoteismului strict la credinţa în Fiul lui Dumnezeu întrupat. Deşi niciunul dintre pasajele în care întâlnim aceste mărturisiri nu Îi conferă o egalitate cu Tatăl, totuşi faptul că Hristos este confirmat drept Mesia cel aşteptat denotă că deja se produce o îmbogăţire a formulei de credinţă. Avem trecerea de la credinţa doar în Iahve la credinţa în Iahve şi Unsul (Hristosul) Său. Sunt, în total, şase pasaje din Sfintele Evanghelii, asupra cărora ne vom concentra atenţia în cele ce urmează. Primul dintre ele este cel în care Sfântul Ioan Botezătorul mărturiseşte clar: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu“ (In. 1:34). Aici, Ioan Botezătorul nu lasă loc de nicio interpretare dubioasă: el L-a văzut pe Hristos Însuşi, iar lucrul acesta este mai presus de orice îndoială. Şi nu numai că L-a văzut, dar Îl şi mărturiseşte drept Fiu al lui Dumnezeu. Bineînţeles, aşa cum am afirmat anterior, încă nu se vorbeşte despre o egalitate a Fiului cu Tatăl, iar această incertitudine va continua cu diverse intuiţii pozitive şi erori până în cadrul Primului Sinod Ecumenic, ţinut la Niceea în 325. Trecem mai departe, la al doilea pasaj care ne preocupă. Sfântul Apostol Natanel, după primele cuvinte ale dialogului său cu Hristos, declară uimit: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel“ (In. 1:49). Şi mărturisirea aceasta cuprinde o nouă dezvoltare faţă de cea anterioară. Hristos nu este privit doar drept Fiu al lui Dumnezeu, ci şi ca rege al lui Israel. Bineînţeles, aşa cum putem remarca din desfăşurarea ulterioară a episoadelor evanghelice, Apostolii şi mulţimile înţelegeau la început această regalitate strict trupeşte. Ei credeau că Hristos va guverna pământeşte peste regatul Israel şi îi va elibera de robia romană. Lucrurile, însă, erau ceva mai profunde, Hristos împărăţind într-adevăr, dar nu doar asupra unui regat lumeasc, ci asupra lumii întregi, cea de aici şi cea viitoare.
„Mărturisirile de credinţă“ ale Sfântului Apostol Petru
Sfântul Apostol Petru ne oferă cele mai importante şi dezvoltate mărturisiri de credinţă în Sfintele Evanghelii. Prima dintre ele apare după omilia „euharistică“ a Mântuitorului şi respingerea validităţii ei de necredincioşii iudei. Mântuitorul îi pune la încercare şi pe Sfinţii Apostoli, întrebându-i dacă nu vor să plece şi ei împreună cu contesta-tarii Săi. În acel moment, ca un adevărat lider, Sfântul Apostol Petru răspunde în numele tuturor: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu“ (In. 6:68-69). Aici apare o nouă etapă a mărturisirii credinţei în Hristos. Practic, Sfântul Apostol Petru face apel mai întâi la faptul că Hristos deţine „cuvintele vieţii celei veşnice“. Cu alte cuvinte, este un trimis al lui Dumnezeu şi cunoaşte lucrurile esenţiale ale Acestuia. Pe de altă parte, Sfântul Apostol Petru nu mărturiseşte doar din credinţă acest amănunt, ci şi din cunoaştere. Dacă Sinoadele Ecumenice mai au încă un aspect de bază în afara sobornicităţii, a credinţei, a unităţii şi a urmării credinţei apostolice, acela este cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu Cel adevărat. De fapt, Crezul nu este doar o mărturisire exterioară a unor lucruri a căror evidenţă nu poate fi negată în niciun fel. Crezul cuprinde o mărturisire a lucrurilor în care credem şi pe care le cunoaştem, chiar dacă această cunoaştere nu are un istoric prea avansat, aşa cum era cazul în momentul acestei mărturisiri. Cel de-al doilea pasaj (al patrulea ales din Sfintele Evanghelii) în care întâlnim o nouă mărturisire a Sfântului Apostol Petru este cel privind momentul întrebării adresate apostolilor de Mântuitorul Hristos în privinţa propriei Persoane. Petru răspunde fără ezitare: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu“ (Mt. 16:16). În acest pasaj, Sfântul Petru arată că acest lucru era de fapt credinţa întregului grup al Apostolilor, pentru că mai întâi întrebarea Mântuitorului priveşte părerea mulţimilor. Ucenicii îi răspund care sunt opiniile mulţimilor în privinţa Sa, dar ei mărturisesc toţi, prin cuvântul Sfântului Apostol Petru, că El este Hristosul. Mărturisirea de credinţă capătă astfel un caracter sobornicesc şi deja nu mai este vorba de mărturia unui singur om, disparată, ca până atunci, ci de forţa unităţii unui grup.
Marta şi Sfântul Apostol Toma
Ultimele două pasaje pe care le vom aborda se referă strict la mărturisirea Martei şi la cea a Sfântului Apostol Toma. Marta îi spune Mântuitorului, în momentul în care Acesta Se îndrepta spre mormântul lui Lazăr: „Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume“ (In.11:27). Marta nu mai lasă nici ea loc de intepretări în acest pasaj, atunci când face această afirmaţie. Ceea ce ne interesează, însă, în cel mai înalt grad este mărturisirea Sfântului Apostol Toma după Învierea Mântuitorului. După ce atinge coasta Mântuitorului şi rănile provocate de cuie, Toma spune: „Domnul meu şi Dumnezeul meu“ (In. 20:28). Toma, prin aceste cuvinte pu-ţine, mărturiseşte atât omenitatea Mântuitorului, cât şi firea Sa dumnezeiască. Hristos este Domn, pentru că S-a întrupat, dar rămâne cu toate acestea Dumnezeu. De aici, practic, se vor dezvolta pasajele esenţiale privind unirea firilor într-un unic ipostas. Ca o concluzie, trebuie să precizăm că există o scală a măr-turisirii de credinţă în Vechiul şi Noul Testament. Dacă în perioada anterioară Întrupării Cuvântului avem o concentrare asupra mărturisirii monoteismului în defavoarea pluralităţii idolatre, odată cu Întruparea se produce o nouă polarizare, insistându-se de acum înainte şi asupra Persoanei lui Hristos. Mai multe lucruri vor fi precizate în acest sens odată cu următorul articol, privind scurtele formule de credinţă cuprinse în Epistolele Sfântului Apostol Pavel.
.jpg)
