Crezul în scrierile teologice ale sfinţilor români

N-ar trebui să uităm contribuţia locală şi universală adusă de sfinţii daco-romani şi români la păstrarea credinţei creştine şi la interesul manifestat de a o explica prin raportare la simbolurile de credinţă. Sfinţii Niceta al Remesianei (†314/20), Ioan Casian (†435), Neagoe Basarab (†1521) şi Petru Movilă (†1646) au făcut, prin interpretările lor la diferite simboluri, să răsune acelaşi glas al dreptei credinţe într-o manieră unică, intrând în patrimoniul Bisericii drept-măritoare, datorită scrierilor lor teologice prin care au mărturisit în mod strălucit ortodoxia.

Pentru evidenţierea contribuţiei teologiei româneşti la istoria simbolurilor de credinţă, merită să fie amintit un simbol mai puţin cunoscut, identificat în „întâia mare carte a culturii româneşti” [Constantin Noica], „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, cu atât mai mult, cu cât este însoţit şi de un scurt comentariu hristologic. Simbolul lui Neagoe Basarab a mai fost analizat de mitropolitul Ardealului, dr. Antonie Plămădeală (†2005), într-un studiu de exegeză teologică a cărţii domnitorului muntean.

Două variante ale traducerilor „Învăţăturilor”

Pentru relevanţa teologică şi rolul lui antieretic în Ţara Românească din secolul al XVI-lea, textul Simbolului de credinţă alcătuit de Sfântul Neagoe Basarab (1512-1521; canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 2008) este o sinteză dogmatică a teologiei răsăritene demnă de amintit. Deoarece în limba română există trei traduceri ale „Învăţăturilor”, după originalul slavon [traducere de un autor anonim în secolul al XVI-lea, tipărită la Bucureşti, în anul 1843, cu litere chirilice de Ioan Eclesiarhul; G. Mihăilă, Bucureşti, 1971; 1984], respectiv după traducerea în limba greacă [V. Grecu, Bucureşti, 1942], diferenţele lor prezintă interes teologic pentru un studiu comparat.

„Iar noi să credem cu tot sufletul şi să mărturisim, şi nu cu vreo părere cumvaşi, ci cu toată adeverinţa, cum s-au arătat în lume şi pentru mila sa cea multă s-au pogorât pre pământ şi să întrupă din duhul sfântu şi din curata fecioară Mariia şi fu om deplin şi Dumnezeu deplin. Om fu, ca pre om să izbăvească din întuneric, iar Dumnezeu fu, ca şi pre Adam să-l facă Dumnezeu şi să-l spăsească. Cum şi lucrurile lui îl arată şi-l mărturisescu, şi puterile lui cele dumnezeieşti cu socoteală învaţă că iaste Dumnezeu adevărat; iar patemele lui îl spun şi-l vădescu că iaste om deplin. Şi de va gândi cinevaşi şi să va socoti în slăbiciunea cugetului său într-alt chip, acela greu va să fie întrebat şi ispitit în ziua cea groaznică şi înfricoşată a judecăţii” [trad. rom. din slavonă G. Mihăilă, Bucureşti, 1984].

„Credem şi mărturisim din tot sufletul că (Iisus Hristos) S-a coborât pe pământ şi S-a făcut om cu adevărat, întrupându-se din Duhul Sfânt şi din pururea Fecioara Maria, pentru ca pe Adam cel căzut să-l creeze din nou şi să-l ridice la starea dumnezeiască, iar firea omenească s-o cheme la mântuire, precum mărturisesc despre aceasta făgăduinţele şi arată dumnezeieştile Lui puteri şi lucrări că El este într-adevăr Dumnezeu adevărat şi patimile pe care de bunăvoie le-a răbdat pentru toţi dovedesc că fiind Dumnezeu adevărat a fost şi om desăvârşit, fără schimbare şi amestecare” [trad. rom. din greacă, V. Grecu, Bucureşti, 1942].

Sfântul Neagoe Basarab, autor de simboluri de credinţă

Textul Simbolului de credinţă aflat în partea a doua a „Învăţăturilor lui Neagoe Basarab”, la capitolul I despre cinstirea icoanelor, îl situează pe scriitor, conform mitropolitului Antonie Plămădeală, în rândul autorilor de simboluri. Acest simbol, alcătuit într-o tonalitate caldă, îndeamnă la participare sufletească totală la adevărurile de credinţă creştine, subliniind mai mult învăţătura despre persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos şi motivaţiile întrupării Lui, asupra cărora se concentrează şi comentariul lui Neagoe, nu doar pentru a le fixa mai bine în mintea celor ce le vor citi, ci şi pentru a da un răspuns şi a apăra în acelaşi timp ortodoxia şi fiinţa naţională în faţa ameninţărilor interne (bogomilismul) şi externe (islamul turcesc, protestantismul). În textul alcătuit de Sfântul Neagoe Basarab citim cultura asimilată şi formaţia sa teologică la consolidarea căreia au contribuit fostul patriarh al Constantinopolului, Sfântul Nifon al II-lea (†1508) şi Sfântul Maxim Brancovici (†1516), mitropolit al Ungrovlahiei şi rudă prin alianţă cu el.

Se poate admite că Simbolul de credinţă elaborat de Neagoe Basarab, deşi este unul personal, de sine stătător, reprezintă mai mult o înţelegere proprie şi chiar o exegeză succintă la Simbolul niceo-constantinopolitan, mărturisit de întreaga Ortodoxie. Din acest motiv, ar merita ca ghidurile şi istoriile simbolurilor de credinţă să-l recepteze, pentru ortodoxia şi caracterul lui de creaţie teologică românească şi contribuţie la înţelegerea şi apărarea dreptei credinţe pe acest pământ.

Comentarii ale Sfântului mitropolit Varlaam

Atrage atenţia şi analiza comparată a articolelor eclesiologice din Simbolul niceo-constantinopolitan şi cel apostolic, a Sfântului mitropolit Varlaam al Moldovei (†1657) din prima lucrare polemică redactată în limba română în anul 1645, răspuns la Catehismul calvinesc. Deosebirea lor formală exprima, în viziunea sa, diferenţa dintre dreapta credinţă propovăduită de Biserica Ortodoxă şi credinţele apărute odată cu reforma din secolul al XVI-lea. Articolul eclesiologic din Simbolul apostolic, „Credz o besearecă creştinească şi uniciunea svinţilor”, era incomplet pentru el şi reda nu concizia învăţăturii creştine despre Biserică, ci tocmai sărăcirea noilor credinţe protestante de substanţa eclesiologică apostolică şi tradiţional-patristică. Dimpotrivă, articolul din Simbolul niceo-constantinopolitan „credz întru una svântă, săbornică şi apostolească besearecă” este deplina formulare ce indică bogăţia de har, tradiţie şi spiritualitate despre Biserica creştină, deoarece Domnul Iisus Hristos este capul ei [„una”], este adunarea credincioşilor sfinţi şi drepţi care umblă în poruncile lui Dumnezeu în care locuieşte Duhul Sfânt [„sfântă”] e adunată din toate limbile [„sobornicească”] şi a luat fiinţă de la Sfinţii Apostoli [„apostolică”]. Articolul din Simbolul apostolic este înţeles în funcţie de cel din Simbolul niceo-constantinopolitan, absenţa atributelor eclesiologice din Simbolul sinodal-ecumenic marcând diferenţa dintre cele două simboluri şi confesiuni: „Ce cu adevăr dzic aicea calvinii şi liutereanii o besearecă, nice svântă, nici săbornică, nice apostolească, că aşea iaste beseareca lor: nici o svinţie n-are, nici preuţie, nice are ceale şeapte taine; nice săbornică, că nu-i în toată lumea, nice din toate limbile adunată; nice apostolească, că nu-i de la apostoli, ce-i de curund şi noao, ca de dăunădzi, de o sută de ai de-are hi; nice are fapturile apostolilor, nice-şi ţin învăţăturile apostolilor”.

Se poate remarca faptul că, dacă în perioada unităţii Bisericii creştine din primul mileniu învăţătura teologică a Simbolului apostolic nu era înţeleasă diferit în raport cu cea a Simbolului niceo-constantinopolitan, după Schisma de la 1054 şi mai ales după apariţia protestantismului, perspectivele s-au schimbat vizibil. Mitropolitul Varlaam a scris în secolul al XVII-lea, pentru românii din Transilvania, unde identitatea lor religioasă era serios ameninţată şi trebuia apărată, şi nu întâmplător a ales să explice pe scurt semnificaţiile teologice ale articolelor eclesiologice, şi nu ale altora. El vizase în mod deosebit evidenţierea diferenţelor clare dintre Biserica Ortodoxă şi cea calvină, din punct de vedere dogmatico-spiritual, al constituirii lor în timp şi al eticii manifestării lor în istorie. Răspunsul lui a fost un protest motivat de atitudinea nedreaptă a unei confesiuni faţă de o Biserică paşnică şi tolerantă cum e cea Ortodoxă. Referinţa mitropolitului Varlaam la „sămnul credinţei creştineşti” [„Catihizmus”, glavă 12] este relevantă pentru importanţa de care se bucura Simbolul de credinţă în Biserică. El a realizat sub raport confesional-doctrinar prima analiză comparată a două articole teologice, din două simboluri mărturisite în Biserici diferite, iar dacă ar fi comentat integral, în paralel, simbolurile respective, l-am fi numărat cu siguranţă printre marii comentatori de simboluri de credinţă, cu metodă comparată de cercetare.

Comentariile simbolurilor de credinţă din Răsărit au elemente comune şi distinctive, purtând amprenta mediului în care au fost scrise şi a efortului Bisericii de a-şi reafirma identitatea în polemicile cu diferite tipuri de opinii religioase neracordate la revelaţia divină, sau care n-au reuşit s-o perceapă corect. Ele sunt importante pentru valoarea lor de surse, din care s-au inspirat mai mulţi teologi, dar şi pentru că reprezintă forme de receptare din partea Sfintei Tradiţii a unor elemente emblematice alcătuite în interiorul ei, aşa cum au fost simbolurile de credinţă locale şi cele sinodal-ecumenice, niceean şi constantinopolitan.

*Extras din cartea „Comentarii la Simbolurile de credinţă”, în curs de apariţie la Editura Andreiana, Sibiu, 2010 [apare cu anul elaborării ei].