„Cum a hotărât Domnul, așa a făcut”

Pierderea unei persoane apropiate constituie întotdeauna un moment de mare durere, în care orice mângâiere se dovedește mult prea slabă pentru a ajuta câtuși de puțin. Dacă în cazul părinților și al bunicilor, mai ales atunci când vorbim în ambele situații de persoane înaintate în vârstă sau care au avut o suferință prelungă până în momentul trecerii la cele veșnice, moartea poate fi acceptată până la un punct, lucrurile devin infinit mai dificile când ne confruntăm cu moartea partenerului de viață sau a unuia dintre copii.

Nu este nimic mai greu de suportat pentru un părinte decât înmormântarea propriului copil. Într‑un roman interesant, „Jocul cu moartea”, scriitorul Zaharia Stancu relata cazul unui haiduc grec care avea opt copii și care și‑a pierdut fiica cea mică în timpul unei lupte neprevăzute cu turcii. Confrații săi l‑au consolat spunându‑i: „Ți‑au rămas șapte copii!”, dar el le‑a răspuns mânios că deși omul are zece degete la mâini, oricare i‑ar fi tăiat, sângele tot ar curge, iar carnea tot ar durea. Bun sau rău, unul din mai mulți sau singura odraslă, copilul mort reprezintă pentru părintele său cea mai grozavă suferință. Cu toate acestea, Biserica, prin Sfinții Părinți și Sfânta Scriptură, ne‑a lăsat exemple de răbdare chiar și în cazul acestui necaz înfricoșător. Comentând asupra exemplului lui Iov, care și‑a perdut toți copiii într‑o singură zi și care nu și‑a predat inima deznădejdii, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Ascultă ce spune Iov când i‑au murit toți copiii lui: «Domnul a dat, Domnul a luat; cum a hotărât Domnul, așa a făcut» (Iov 1, 21). Minunate sunt cuvintele acestea chiar numai auzindu‑le. Dar dacă le cercetezi cu luare‑aminte, atunci vei vedea că minunea e și mai mare. Gândește‑te că diavolul nu i‑a luat numai jumătate din copiii lui și jumătate i‑a lăsat, nici nu i‑a luat mai mulți și i‑a lăsat mai puțini, ci a cules tot rodul, dar n‑a doborât pomul; a dezlănțuit marea cu valurile ei, dar n‑a înecat corabia; și‑a pus toată puterea, dar n‑a clintit turnul. Stătea în picioare, era asaltat din toate părțile, dar rămânea neclintit; nori de săgeți se porneau împotriva lui, dar nu‑l atingeau; dar, mai bine spus, erau trimise împotriva lui, însă nu‑l puteau răni. Gândește‑te ce grozăvie este să‑ți vezi atâția copii cum se prăpădesc” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilia a V‑a la săracul Lazăr”, 4, în: Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă și providență. Despre rugăciune. Despre viețuirea după Dumnezeu, trad. și note de pr. Dumitru Fecioru, București, EIBMBOR, 2005, p. 119). Credința în Dumnezeu poate face minuni pentru sufletul pă­rinților, deoarece mângâierea că există viață veșnică, că des­părțirea noastră de copil este doar una temporară și că el duce o viață mult mai bună decât cea pe care noi am fi putut să i‑o oferim întărește inima prigonită de suferință. Un cuvânt mângâietor în acest sens oferă și Sfântul Efrem Sirul: „Slavă Grădinarului Care poartă grijă de pomul nea­mului omenesc,/ În fiece zi el culege roade ca să le aducă ofrandă,/ roade de toate mărimile și felurile,/ și, minune, fructele necoapte/ Sunt mai dulci decât cele coapte./ Fericit Cel care a adus Tatălui Său cunună alcătuită din copii!” (Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2010, p. 119).

Moartea partenerului de viață

Atât Sfântul Ioan Gură de Aur, cât și Sfântul Vasile cel Mare au scris epistole în acest sens unor văduve îndoliate, în timp ce alți sfinți, precum Grigorie de Nyssa, au rămas văduvi ei înșiși, confruntându‑se cu acest eveniment dificil de suportat și a cărui amintire rămâne pururea dureroasă și vie. Însă încă din lumea antică, odată cu scrisorile lui Seneca, avem o serie de sfaturi cu privire la răbdarea acestei pierderi, acesta afirmând că fiecare eveniment are scopul său ascuns și că nu se cuvine să ne prăbușim sufletește din această pricină de vreme ce am primit un dar, care apoi a fost luat înapoi de divinitate. Sigur că aceste concepții au în ele ceva sec și vag și nu pot fi spuse fără a părea oarecum arogant și rece celor care se confruntă cu evenimentul în sine. Seneca însuși mărturisește la un moment dat că a plâns cu disperare și s‑a confruntat cu gânduri negre după moartea unui prieten foarte apropiat. Așadar, concepția stoică are limitele ei. Cu totul altfel stau lucrurile cu Sfinții Părinți. Sfântul Ioan Gură de Aur îi vorbește foarte frumos unei tinere văduve, poate gândindu‑se și la experiența mamei sale care rămăsese văduvă la vârsta de 20 de ani fără a se mai recăsători ulterior: „Dacă soțul tău ar fi pierit desăvârșit, și cu sufletul, nu numai cu trupul, da, ar trebui să te tulburi și să suferi. Dar nu! Tu nu trebuie să plângi, ba, dimpotrivă, să te bucuri că soțul tău a călătorit spre un port liniștit și s‑a dus la Împăratul lui cel adevărat! Moartea lui nu‑i moarte, ci călătorie, mutare de la o stare mai rea la una mai bună, de pe pământ la cer, de la oameni la îngeri și arhangheli, la Stăpânul îngerilor și arhanghelilor […]. Deci, în loc să te bocești că ți‑a fost luat de Dumnezeu, deși era un bărbat bun și plin de virtuți, ar trebui mai degrabă să te bucuri că a plecat împăcat cu Dumnezeu, încărcat de cerească slavă, că a scăpat de toată neliniștea venită peste el de la primejdiile din viață și că a ajuns într‑un loc unde se bucură de multă pace și de multă liniște” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Către o femeie rămasă văduvă de tânără”, 3, în: Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, trad. și note de pr. Dumitru Fecioru, București, EIBMBOR, 2007, pp. 151‑152).

Prin urmare, moartea partenerului de viață era privită aici ca o biruință a acestuia, de vreme ce sufletul său era plin de lucrarea virtuților, iar inima sa curată de orice vicleșug al gândurilor. Rămâne, desigur, problema celui care rămâne să se chinuie în continuare de unul singur, iar în cazul femeilor văduve, singurătatea conjungală - totuși mângâiată de prezența unuia sau a mai mulți copii - era dublată de reponsabilitatea parentală. În aceste cazuri este clar că fiecare dintre noi trebuie să ne gândim și, în funcție de posibilități, să ajutăm aceste familii monoparentale, unde dificultățile pot deveni rapid și de natură financiară și de integrare socială a copiilor acolo unde este cazul, pe lângă durerea cauzată de trecerea la cele veșnice a unuia dintre părinți. Se pot oferi ajutoare materiale constând în pachete cu hrană și haine, dar și consiliere pe termen lung în cazul în care persoanele nu reușesc să treacă peste acest eveniment greu de suportat. Un simplu discurs lângă sicriu sau cavou nu va schimba multe, dar, în egală măsură, rana familiei nu trebuie deschisă tot timpul, ci trebuie procedat cu delicatețe și mult discernământ, urmând ca intervențiile preotului și ale credincioșilor din parohie să fie punctuale și să fie acceptate deschis de cei aflați în suferință.