Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Cum îşi pregăteşte preotul duhovnic credincioşii în vederea mărturisirii?

Cum îşi pregăteşte preotul duhovnic credincioşii în vederea mărturisirii?

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Viorel Sava - 26 Iun, 2014

Spovedania ca taină îşi are justificare în viaţa Bisericii numai dacă se aplică pe tărâm practic. Simpla teoretizare pe marginea acestui subiect nu poate înnoi viaţa credincioşilor săi, sau viaţa Bisericii în întregimea ei. Vrem să spunem prin aceasta că existenţa acestei taine se justifică numai în cazul în care creştinii se spovedesc. În cuvintele de instituire (Ioan 20, 22-23) se cuprinde nu numai puterea dată Apostolilor de a lega şi dezlega păcatele, ci şi obligaţia creştinilor de a se spovedi. Această putere dată Apostolilor nu ar avea sens dacă ei nu ar cunoaşte păcatele oamenilor, iar această cunoaştere le vine numai prin mărturisire1. Mărturisirea ca rânduială liturgică este restrânsă, dar noţiunea de duhovnic are o sferă mult mai largă. Ea are în vedere „ansamblul întreg de acţiuni pe care le întreprinde preotul în vederea unei înrâuriri personale exercitate asupra penitentului“2. În zilele noastre, când disciplina bisericească este departe de cea a primelor secole, eforturile pe care trebuie să le facă preotul pentru a-i ţine pe credincioşi în jurul său sunt foarte mari. În primele secole, dispoziţiile canonice prevedeau ca un credincios care lipsea consecutiv trei duminici de la biserică să fie exclus din obştea credincioşilor. În prezent, unii credincioşi păşesc rar pragul bisericii şi extrem de rar se îndreaptă spre Spovedanie. Pentru a se sustrage de la acest act invocă o mulţime de scuze şi pretexte3. În astfel de situaţii, o pregătire a credincioşilor pentru spovedanie este mai mult decât necesară. Pregătirea se poate face credincioşilor în grup, deci o pregătire colectivă, dar şi fiecăruia în parte, pregătire individuală.

În pregătirea colectivă, preotul se foloseşte mai ales de cuvânt.

Acesta declanşează efecte şi influenţează reciproc pe oameni. Lucian de Samosata istoriseşte că galii îl reprezentau pe Hercule - simbolul puterii - ca pe un bărbat bătrân care trage după sine oameni ale căror urechi sunt legate cu lanţuri de aur de limba eroului. Aceşti oameni îl urmează cu plăcere şi cu bucurie pe cel ce i-a subjugat, deşi le-ar fi uşor să se elibereze. Această imagine poate fi explicată prin convingerea galilor că forţa fizică nu înseamnă nimic în comparaţie cu puterea cuvântului4. Cuvântul are putere să schimbe cursul vieţii oamenilor, să schimbe mentalităţi. Cuvântul este cel care „mişcă inima“ (Fapte 2) şi îi schimbă pe oameni. Aceasta pentru că el poartă în sine luminile harului, întrucât îşi are originile în Hristos, Cuvântul Tatălui.

Serviciile religioase săvârşite în parohie sunt un bun prilej pentru sensibilizarea credincioşilor. Dar locul cel mai indicat pentru pregătirea colectivă a credincioşilor în vederea mărturisirii păcatelor este amvonul. În activitatea omiletică se urmăreşte conştientizarea păcatului şi a stării de păcătoşenie „fără de care Spovedania nu poate avea un sens clar pentru viaţa sufletească a creştinului şi nu poate prezenta o necesitate... Când preotul va fi făcut să pătrundă adânc în conştiinţe toată istoria păcatului şi a mecanismului lui fatal pentru fericirea şi desăvârşirea omului, când va fi ajuns să determine ură împotriva păcatului, atunci el a reuşit să realizeze şi pentru chestiunea spovedaniei un serviciu mai mult decât indirect5. Dacă omul este conştient de gravitatea păcatului, mărturisirea păcatelor este o urmare firească. În sprijinul acestei acţiuni de conştientizare a păcatului desfăşurată de preot, vin o serie de texte evanghelice duminicale care sugerează teme ce se referă la păcat ca boală sufletească, la pocăinţă, iertare etc., sau perioade din cursul anului în care cântările şi citirile de la strană au un profund caracter penitenţial. Este suficient să amintim aici rugăciunea cântată: „Uşile pocăinţei...“, specifică perioadei Triodului. Înmormântarea unui creştin nemărturisit şi neîmpărtăşit, păcatele mari săvârşite de unii enoriaşi şi cunoscute de toţi credincioşii parohiei, calamităţile naturale care vin sunt tot atâtea momente ce inspiră pe preot să-şi îndemne credincioşii la pocăinţă. Este necesară deprinderea credincioşilor cu examenul de conştiinţă6.

Tot în cadrul pregătirii colective putem include un program pentru Spovedanie pe care preotul îl alcătuieşte şi îl face cunoscut credincioşilor. Nu este indicat ca Spovedania să se facă doar în prima şi ultima săptămână din posturi, ci pe toată perioada posturilor şi în afara acestora. Starea de pocăinţă este o permanentă a vieţii. Începutul şi sfârşitul posturilor adună la Spovedanie mulţime de credincioşi. Din cauza mulţimilor preotul nu dispune de timpul necesar cercetării amănunţite a fiecărui penitent. De aceea un program poate fi conceput în felul următor: parohia se împarte pe sectoare şi fiecare sector este programat la Spovedanie pentru o anumită săptămână. Aceasta are un dublu efect: în primul rând, credinciosul, ştiind când este aşteptat la Spovedanie, se va pregăti pentru aceasta prin cercetarea conştiinţei, prin program intens de post şi rugăciune, iar în al doilea rând, enoriaşii vor sesiza că slujitorul bisericii acordă atenţie în egală măsură tuturor categoriilor de credincioşi. Această metodă dă roade atât în parohiile de la sate cât şi în cele din oraşe. Afişând anunţuri la fiecare bloc cu acest program, credincioşii vor putea constata că preotul nu este interesat să ia legătura cu ei doar la ajunuri, ci că efectiv este interesat de viaţa lor spirituală.

Pregătirea individuală, pe lângă cea colectivă, care are un caracter general, are specificul ei, că prin ea preotul simte mai bine zvâcnirile sufleteşti ale penitentului, frământările, suspinele, mustrările cugetului, dorinţa de îndreptare sau la alţii pasivitatea şi împietrirea inimii.

Pregătirea individuală se poate realiza în cadrul vizitelor la domiciliu, la invitaţia credincioşilor sau la programarea pe care şi-o face preotul. Preotul îşi poate înmulţi contactele cu credincioşii săi prin vizite la domiciliu, lunare, trimestriale, în funcţie de numărul familiilor din parohie. Cu ocazia acestor vizite, el îşi poate întocmi liste de evidenţe pentru fiecare familie, ocupaţia fiecărui enoriaş, starea materială, starea morală, problemele care îi frământă etc. Primele vizite de acest fel vor fi privite cu anumită rezervă de unii dintre credincioşi, dar cu timpul vor înţelege că, dacă ei nu reuşesc totdeauna să-şi facă timp pentru o discuţie cu preotul, îşi face preotul timp pentru aceasta şi este tot în folosul lor. Dar cu ocazia acestor vizite preotul poate instrui pe fiecare credincios în parte în tainele Spovedaniei.

Există credincioşi care vin şi cer să se mărturisească fără ca ei să ştie de fapt ceea ce cer. Aceasta mai ales în momente de cumpănă ale vieţii, când cer să fie mărturisiţi nu pentru că se simt apăsaţi de păcate, ci pentru că ei consideră că prin Spovedanie săvârşesc un act în favoarea lui Dumnezeu şi în urma acestui act Dumnezeu se simte dator să-i ajute să depăşească starea critică în care se află. Spovedania se face în momente de răscruce ale vieţii: examene importante, căsătorie, plecare în călătorii etc. În toate împrejurările este necesară o pregătire atentă a credinciosului care se desfăşoară în etape. O primă etapă este convocarea persoanei pentru una sau două discuţii în care el îşi dezveleşte sufletul, lăsând preotului posibilitatea să-i depisteze boala şi gradul ei. Adesea, Spovedania a fost numită o „chirurgie spirituală“. Totdeauna când chirurgul are de operat, el trebuie mai întâi să-şi cunoască pacientul, de aceea îl cercetează făcându-i analizele, urmează o pregătire prin tratament pentru operaţie şi abia în cele din urmă este operat. O lucrare asemănătoare desfăşoară preotul duhovnic. Până la următoarea discuţie „pacientul“ lui este îndemnat la rugăciune şi examen de conştiinţă. „Căinţa constă esenţial dintr-un aprofundat şi serios autoexamen al conştiinţei, dintr-o retrospectivă a faptelor în lumina moralităţii. Cercetându-şi conştiinţa, penitentul coboară în adâncul inimii, stă de vorbă cu sine însuşi“7. În acest interval, şi preotul duhovnic se pregăteşte. Medicul se concentrează asupra cazului său, se documentează, îşi pregăteşte instrumentele de lucru. Preotul are instrumentele sale de lucru: rugăciunea pentru sine şi pentru penitent. Prin rugăciune între ei se stabileşte o legătură harică şi o intimă legătură sufletească. Prin rugăciune între ei se interpune Hristos, Cel care va fi prezent şi în timpul Spovedaniei „în chip nevăzut“. Apoi se documentează cu argumente şi învăţături, deci cu un tratament potrivit cu boala penitentului, acţiune ce-i este uşurată de discuţiile purtate cu el în prealabil.

Sintetizând putem spune că „... duhovnicul trebuie să dovedească prin permanenta lui disponibilitate, prin puterea lui de trezire a duhului de comuniune, că e omul rânduit de Dumnezeu semenilor săi ca cel ce totdeauna poate da o împlinire voinţei de comuniune a celor ce vin la el în acest gând, sau o poate naşte în cei ce vin de formă. El trebuie să fie focul la care se pot încălzi cei ce vin cu această dorinţă şi care îi poate dezmorţi pe cei ce nici nu bănuiesc că vor găsi o asemenea căldură la el“8.

După aceasta se trece la faza următoare, adică la Spovedania propriu-zisă. (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)

Note:

1 Pr. prof. dr. Alexandru Moisiu, Despre Spovedanie, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei“, XVI (1971), nr. 3-4, p. 287.

2 Pr. conf. Ilie Moldovan, op. cit., p. 576.

3 Pr. prof. dr. Alexandru Moisiu, op. cit., p. 285.

4 Dr. Leonard Gavriliu, Introducere în semantică, Bucureşti, 1966, p. 129. Vezi şi: Sigmund Freud, op. cit., p. 64.

5 Pr. prof. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Bucureşti, 1939, p. 48-50; vezi şi: pr. prof. Ene Branişte, Sfaturi şi îndemnuri..., p. 625; pr. prof. Constantin Galeriu, Taine, Mărturisiri, în „Ortodoxia“, XXXI (1979), nr. 3-4, p. 495.

6 Pr. prof. P. Vintilescu, op. cit., p. 47.

7 Doctorand Nicolae Stoleru, Rolul pocăinţei pentru promovarea moralităţii credinciosului, în „Studii Teologice“, XXV (1973), nr. 1-2, p. 62. Vezi şi: pr. prof. Spiridon Cândea, Taina Sfintei Mărurisiri privită din punct de vedere pastoral şi metodologic, în „Mitropolia Banatului“, XVI (1966), nr. 4-6, p. 233; Idem, Examenul de conştiinţă - element important în pregătirea penitentului pentru mărturisire, în „Mitropolia Banatului“, XII (1962), nr. 9-12, p. 714; pr. Constantin Galeriu, Sensul creştin al Pocăinţei, în „Studii Teologice“, XIX (1967), nr. 9-12, pp. 675, 677, 680.

8 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Mărturisirea, mijloc de creştere duhovnicească, în „Mitropolia Olteniei“, VIII (1956), nr. 4-5, p. 173.

Preoţii şi credincioşii care au întrebări pe teme liturgice şi pastorale legate de Taina Sfintei Spovedanii şi Taina Sfintei Împărtăşanii ne pot scrie pe e-mail: raspunsuriliturgice@gmail.com sau la adresa:  Bd. Regina Maria nr.1, Bl. P5B, Sc. 1, Et. 1, Ap. 1, Sector 4, Bucureşti