Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Cum și unde trebuie privegheați cei adormiți în Domnul până în ziua înmormântării?

Cum și unde trebuie privegheați cei adormiți în Domnul până în ziua înmormântării?

Galerie foto (2) Galerie foto (2) An omagial
Un articol de: Pr. Conf. Dr. Lucian Farcaşiu - 05 Oct, 2021

În ceea ce privește privegherea celor adormiți în Domnul până în ziua înmormântării lor, se cunoaște faptul că îndată după adormire, trupul celui plecat pe calea veșniciei este spălat, îmbrăcat și depus, astăzi de regulă într-o capelă funerară, pentru ca persoanele care doresc să-și ia un ultim rămas-bun de la el să poată trece prin fața sicriului cu trupul neînsuflețit. De regulă, cei decedaţi sunt depuși în acest sens la capelele funerare special amenajate în cimitire sau lângă bisericile parohiale.

Dacă odinioară, mai cu seamă în satele noastre tradiționale, cel adormit întru Domnul rămânea depus la casa sa până în ziua înmormântării, într-o cameră mai spațioasă a locuinței acestuia, fiind înconjurat de toți membrii familiei și apropiații săi, în zilele noastre, și din considerente de igienă, dar și pentru a putea oferi un cadru organizat trecerii celor apropiați pe lângă sicriul celui adormit, într-un loc special amenajat și destinat unor astfel de manifestări cu caracter funebru, în majoritatea comunităților parohiale atât de la sate, cât și de la orașe au fost amenajate capele funerare, fie în interiorul cimitirului parohial sau orășenesc, fie în jurul lăcașurilor de cult sau în alte zone deschise accesului publicului din localitățile noastre. Aceasta, pentru a putea oferi celor care doresc să vină pentru rugăciune și pentru a aduce un ultim omagiu celui plecat dintre noi o încăpere mai largă, spațioasă, deci special amenajată, ceea ce majoritatea locuin-țelor sau caselor particulare nu pot oferi.

Aici, în aceste capele funerare se desfășoară în fiecare seară, până în ziua înmormântării, îndătinații „stâlpi”, adică rugăciunea de mijlocire pentru cel plecat, cerând pentru acesta odihna sufletului său în bucuria și liniștea Împărăției lui Dumnezeu, adică rânduiala Panihidei mici, dar și citirile din Sfânta Evanghelie. În unele zone ale țării, mai ales în Ardeal și Banat, se obișnuiește ca preotul să rostească în fiecare seară și un cuvânt de învățătură în care să se refere la adevărurile de credință creștine, mai ales la nemurirea sufletului și a veșniciei Împărăției lui Dumnezeu, oferind nădejde celor rămași și îndemnându-i la rugăciune stăruitoare pentru odihna sufletului celui adormit.

Deși aceste capele funerare prezintă avantajul lor în ceea ce privește organizarea privegherilor din fiecare seară până în ziua înmormântării, ele contribuie însă la înstrăinarea de duhul comunitar, în sensul în care atunci când aceste rânduieli se desfășurau la casa celui adormit, la ele participa aproape întreaga comunitate, mai cu seamă vecinii, rudeniile și cunoscuții, în număr foarte mare, în vreme ce acum, la aceste rânduieli de priveghere, organizate în capelele funerare, participă de regulă doar rudeniile apropiate și un cerc restrâns al cunos­cuților. Aceasta se întâmplă de foarte multe ori și din pricina distanțelor mari care trebuie parcurse, mai ales în mediul rural, unde cimitirele cu capelele lor funerare sunt așezate foarte adesea la marginea localităților, așa încât cei vârstnici reușesc cu anevoie să ajungă să ia parte la aceste slujbe de priveghere.

Există apoi și tendința de a scoate, într-un fel, evenimentul morții și realitatea plecării noastre din această lume din contextul vieții noastre cotidiene, încercând să ignorăm această realitate. În postmodernitate, moartea tinde să fie considerată mai degrabă ca un fapt nedorit și neacceptat de majoritatea celor care se cred veșnici pe pământ, așa încât cei adormiți sunt într-un fel „exilați” la periferia vieții societății, în afara localităților, strict în limita spațială a unei capele care îi găzduiește pentru un timp scurt, până în ziua înmormântării, așa încât ei să nu „deranjeze” prin prezența lor, atrăgând atenția asupra efemerului vieții și lumii de aici.

Cei adormiți în Domnul sunt puși în aceste capele funerare, fiind însoțiți doar de membrii familiei lor și de un cerc restrâns de rude sau cunoscuți, care rămân o scurtă vreme să-i privegheze, mai cu seamă la vremea serii, în timpul săvârșirii slujbelor de „stâlp”, urmând ca apoi, în vremea nopții și a următoarei zile, să fie lăsați „singuri”, în cel mai fericit caz, cu angajații care deservesc respectiva capelă funerară. În felul acesta, am reușit, cel puțin la nivel mental, să scoatem moartea în afara vieții noastre zilnice, deși de confruntarea cu aceasta nu va scăpa nici unul dintre noi, mai devreme sau mai târziu, că vrem sau nu vrem să acceptăm faptul acesta.

În satul de odinioară, cei adormiți întru Domnul erau însoțiți din primul moment al plecării lor din această lume și până la momentul punerii trupului „în pământul din care am fost luați” de către majoritatea covârșitoare a comunității, ceea ce făcea mult mai strânsă legătura dintre hotarul vieții acesteia și hotarul veșniciei, prin dimensiunea comunitară a prohodirii celor adormiți. Acest fapt îi făcea con­ști­enți pe toți membrii respectivei comu­nități asupra realității morții și a trebuinței de a aștepta și a ne pregăti pentru întâlnirea cu veșnicia, prin evenimentul „marii treceri”, constituit de moarte, moment care prilejuiește de fapt mutarea noastră din vremelnicia lumii acesteia în veșnicie.

Păstrarea celui adormit în casa sa, unde și-a dus vremelnicia vieții acesteia, întreținea de asemenea și firescul sentiment al intimității omului cu casa, familia și rudeniile sale, pentru că în societatea patriarhală venirea și plecarea omului din lumea aceasta, prin naștere și moarte, se întâmplau în jurul casei și familiei sale, într-un cadru comunitar. Tocmai în sensul acesta, procesiunea funerară a conducerii celui adormit către „locul de veci” avea acest caracter comunitar, trecând prin mijlocul satului, având drept țintă a popasului biserica din sat, unde avea loc de fapt slujba propriu-zisă a prohodirii, în dangătul clopotelor, cu implicarea și participarea majorității localnicilor, care-l însoțeau pe cel adormit pe tot acest parcurs, până la cimitir. Moartea nu era scoasă astfel din evenimentul cotidian, ci devenea parte a firescului vieții zilnice, cu bucuriile și tristețile sau neajunsurile ei. Viața țăranului român era astfel o viață autentică şi care, deși dură, nu cuprindea în ea nici o cosmetizare, ci se prezenta mai degrabă ca o asumare integrală a destinului uman. (Va urma)

Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra

 

Citeşte mai multe despre:   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul  -   inmormantare