Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Cum trebuie privită paternitatea trupească și duhovnicească în Vechiul Testament?

Cum trebuie privită paternitatea trupească și duhovnicească în Vechiul Testament?

Un articol de: Diac. conf. dr. Alexandru Mihăilă - 05 Mar, 2020

Relația dintre părinți și copii a marcat constant codul de bune maniere în orice religie. Contextul mental al Vechiului Testament nu a făcut excepție în această privință, integrând porunca cinstirii părinților chiar în Decalog, esența întregii Legi: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” (Ieșire 20, 12). În Decalog, este una dintre puținele legi formulate pozitiv, nu prohibitiv, ceea ce arată că este mai mult decât o recomandare, este un imperativ categoric.

Într-adevăr, după Lege, dacă un fiu se dovedea neascultător, sfidându-și părinții în mod direct, era pasibil de lapidare din partea comunității: „De va avea cineva fecior rău și nesupus, care nu ascultă de vorba tatălui său și de vorba mamei sale, și aceștia l-au pedepsit, dar el tot nu ascultă [...], atunci toți oamenii cetății să-l ucidă cu pietre” (Deuteronom 21, 18-21). Blestemarea părinților de către copii duce la același deznodământ: „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie dat morții, că a grăit de rău pe tatăl său și pe mama sa și sângele său este asupra sa” (Levitic 20, 9). Aceste legi pot părea foarte dure dacă le comparăm cu mentalul actual, dar ele se integrau în sistemul social ierarhic al culturilor antice. Sfidarea, de orice natură, putea periclita echilibrul fragil necesar supraviețuirii.

Dincolo de paternitatea biologică, în Vechiul Testament capătă relevanță și paternitatea duhovnicească. Altfel spus, tată și mamă pot fi nu numai părinții după trup, ci și cei care joacă un rol deosebit în educația și modul de viață al fiilor lui Israel. Termenul de „părinte” este folosit în legătură cu preotul. De pildă, când Mica îl roagă pe levitul rătăcitor să rămână ca preot la micul sanctuar pe care îl construise, îi spune: „Rămâi la mine și fii părinte aici la mine și preot” (Judecători 17, 10). La fel și oamenii din tribul Dan, care îl iau cu ei pe levit cu aceleași cuvinte: „Vino cu noi și ne fii părinte și preot” (18, 19). Până astăzi, preotul este apelat „părinte”, termen cu profunde rădăcini biblice.

La fel este numit și profetul. Sfântul Proroc Elisei îl numește așa pe Sfântul Proroc Ilie, atunci când a înțeles că îi va moșteni duhul și puterea: „Părinte, părinte, carul lui Israel și caii lui” (4 Regi 2, 12). Cu aceleași cuvinte i se adresează regele Ioaș din Israel Sfântului Proroc Elisei: „În vremea lui Ioaș s-a îmbolnăvit Elisei de o boală de care apoi a și murit. Atunci a venit la el Ioaș, regele lui Israel, și, plângând deasupra lui, a zis: «Părinte, părinte, carul lui Israel și călărețul lui»” (4 Regi 13, 14). Înțelegem din cele două contexte că un profet al Domnului, fie că vorbim despre Ilie, fie de Elisei, era înțeles ca un părinte spiritual al poporului și că, mai mult, se știa că prin rugăciunile lui ocrotește poporul așa cum carele de luptă și călăreții unei armate o fac la nivel pur politic.

Judecătoarea Debora declamă același rol, matern de data aceasta, pe care l-a avut față de popor: „Satele în Israel erau pustii… pustii.../ Până m-am sculat eu, Debora,/ Până m-am ridicat eu, mamă în Israel” (Judecători 5, 7). Observăm că metafora paternității duhovni­cești nu rămâne apanajul bărba­ților, deși societatea antică era structurată eminamente masculin, ci poate îmbrăca și forma mater­ni­tății spirituale. Trebuie remarcat că „judecătorul” în acea perioadă avea o activitate complexă, înglobând și elemente militare, profetice și mesianice (judecătorii erau nu­miți chiar „izbăvitori”).

Aceeași reverență față de marile personalități ale Vechiului Testament o regăsim și în Noul Testament. În pilda Mântuitorului cu săracul Lazăr, bogatul care ajunge în iad îl strigă pe Avraam: „Părinte Avraame, fie-ți milă de mine” (Luca 16, 24), adresându-i-se de altfel constant cu acest apelativ (16, 27 și 30), iar Patriarhul Avraam îi răspunde: „Fiule” (16, 25). Sigur că orice evreu avea conștiința că este „fiu al lui Avraam”, dar aici termenul depășește limita biologică, Avraam fiind „părinte” și în sens de protector, și responsabil față de fiii lui Israel.

Dar cea mai importantă paternitate rămâne cea divină, pentru că Dumnezeu este creatorul și proniatorul tuturor, așa că El trebuie înțeles ca adevăratul Tată. „Oare nu este un singur Părinte pentru noi toți? Nu ne-a creat oare pe noi un singur Dumnezeu?” (Maleahi 2, 10). Creația este văzută în Biblie ca un act similar nașterii, aspect evidențiat și prin faptul că verbul qanah poate fi folosit și cu sensul de „a crea (lumea)” (vezi expresia „Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul [qoneh] cerului și al pământului” din Facere 14, 19 și 22), dar și cu sensul de „a naște” (Eva „a născut pe Cain și a zis: «Am dobândit [qaniti] om de la Dumnezeu»” în Facere 4, 1). Observăm, așadar, că paternitatea divină se imprimă chiar în ființa creaturilor, care sunt astfel direcționate spre Părintele lor ceresc. De altfel, în Noul Testament, în baza creației sale, Adam poate fi numit de-a dreptul „fiul lui Dumnezeu” (Luca 3, 38).

De altfel, Moise primește mandatul din partea lui Dumnezeu să insiste tocmai pe paternitatea divină în privința poporului Israel care slujea ca robi egiptenilor: „Dar tu să zici lui Faraon: Așa zice Domnul Dumnezeul Evreilor: Israel este fiul Meu, întâi-născutul Meu. Îți zic dar: Lasă pe fiul Meu să Mi se închine; iar de nu-l vei lăsa, iată, îți voi ucide pe fiul tău cel întâi-născut” (Ieșire 4, 22-23). Dintre toate popoarele lumii, Domnul alege un popor, nu datorită vredniciei acestuia, ci pentru a păstra vie conștiința paternității divine. Israel conștientizează cel mai bine ce înseamnă să fii fiu al lui Dumnezeu și să te raportezi la Dumnezeu ca la un Tată iubitor.

În perioada de după exilul babilonian, Israel și-a consolidat conștiința identitară prin raportarea la Avraam, părintele lor: „Priviți la stânca din care ați fost tăiați și către cariera de piatră din care ați fost scoși. Priviți pe Avraam, tatăl vostru, și la Sarra, cea care în dureri v-a născut” (Isaia 51, 1-2). Totuși, în același context se subliniază că adevărata paternitate, care o depășește pe cea biologică, este cea spirituală: „Dar Tu ești Părintele nostru! Avraam nu știe nimic, Israel [patriarhul Iacov - n.n.] nu ne cunoaște. Tu, Doamne, ești Tatăl nostru, Mântuitorul nostru: acesta este numele Tău de totdeauna” (Isaia 63, 16). Ideea se repetă după câteva versete: „Și acum, Doamne, Tu ești Tatăl nostru, noi suntem lutul, și Tu olarul, toți lucrul mâinilor Tale suntem” (Isaia 64, 7).

Aceste texte nu trebuie înțelese ca o renunțare la paternitatea abrahamică. Avraam rămâne „părintele” poporului, dar paternitatea biologică nu trebuie absolutizată. De fapt, ea devine secundară față de cea duhovnicească. Observăm această raportare în discuția dintre iudeii care se proclamau „fii ai lui Avraam” și Mântuitorul Hristos, Care vorbește de Tatăl ceresc. „Știu că sunteți sămânța lui Avraam, dar căutați să mă omorâți […] Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceți ceea ce ați auzit de la tatăl vostru. Ei au răspuns și au zis: Tatăl nostru este Avraam. Iisus le-a zis: Dacă ați fi fiii lui Avraam, ați face faptele lui Avraam. […] Voi faceți faptele tatălui vostru. Zis-au Lui: Noi nu ne-am născut din desfrânare. Un tată avem: pe Dumnezeu. Le-a zis Iisus: Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-ați iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieșit […] Voi sunteți din tatăl vostru diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru. […] Iudeii au zis: […] Avraam a murit, de asemenea și prorocii […] Nu cumva ești Tu mai mare decât tatăl nostru Avraam, care a murit? Și au murit și prorocii. […] Iisus a răspuns: […] Tatăl Meu este Cel care Mă slăvește, despre Care ziceți voi că este Dumnezeul vostru” (Ioan 8, 37-54). Baza discuției nu este una etnică, ci una duhovnicească. Nu doar iudeii cu care vorbea Mântuitorul, ci noi toți devenim „fii ai diavolului”, iar nu „ai lui Avraam”, dacă nu ne raportăm la Dumnezeu Tatăl și la Dumnezeu Fiul.

Sfântul Apostol Pavel, iudeu fiind, deschide paternitatea duhovnicească tuturor celor care se îndreaptă cu credință spre Dumnezeu Tatăl și spre Iisus Hristos, Fiul Tatălui. „Precum și Avraam a crezut în Dumnezeu și i s-a socotit lui ca dreptate, să știți, deci, că cei care sunt din credință, aceștia sunt fii ai lui Avraam […] Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Iisus” (Galateni 3, 6-7 și 26).

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)

Citeşte mai multe despre:   Intrebari si raspunsuri pentru parinti si copii