Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Actualitate religioasă An omagial Curăția sufletului la Sfântul Simeon Noul Teolog

Curăția sufletului la Sfântul Simeon Noul Teolog

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Nicușor Deciu - 25 Iul, 2022

La prima vedere, tema curăției sufletului vizează, cu precădere, zona ascetică a vieții creștine; de asemenea, presupune existența unor păcate și, mai ales, a unor patimi de necinste care trebuie purificate printr-un set de nevoințe ce s-au probat și consacrat deja în literatura apărută în mediul monahal ortodox. Apoi, tot acest program ascetic de curăție se raportează, în special, la două dintre cele trei laturi ale sufletului, anume: partea irascibilă și partea poftitoare. Totuși, într-un mod cu totul paradoxal și în virtutea unei tradiții nescrise, partea rațională pare scutită de acest important proces de curăție. Există însă o explicație: Această nefirească evitare a unui discurs despre curăția părții raționale se datorează în primul rând ignorării literaturii patristice și apoi influenței teologiei academice asupra vieții creștine. Acest tip de teologie, dominant în cadrul universităților, potrivit reputatului profesor Georgios Mantzaridis, „are un caracter științific și-i dă omului impresia theognosiei. Ea nu oferă experiențe lăuntrice, ci informații exterioare. Este interesată de cercetare și de cunoaștere. Nu descrie relațiile nemijlocite ale omului cu Dumnezeu, ci examinează în mod științific, adică în mod neutru și obiectiv, existența și funcționarea unor astfel de relații. Dumnezeu și toate cele ce au legătură cu El constituie obiectul ei de studiu”.

Curăția de păcat

Numai observând definiția foarte concisă a profesorului Mantzaridis ne dăm seama îndată de deosebirea fundamentală dintre teologia academică și teologia Părin­ților Bisericii, care pune accent deosebit pe experiență și pe vedere în duh. Știm cu toții că primul pas al noii vieți în Hristos este cură­țirea de păcate, care în același timp, în opinia Sfântului Simeon Noul Teolog, presupune și o eliberare din robie:

„Prin Sfântul Botez şi prin împărtășirea Preacuratelor Sale Taine ale Trupului şi ale scumpului Său Sânge, El ne curăţeşte şi ne dă viaţă, ne face sfinţi şi fără de păcat, ba mai mult, ne redă cinstea şi libertatea, pentru ca să nu părem că ne slujim Stăpânul mai curând siliți decât de voie” (Cateheza 5).

Curăție și theognosie

Pentru Sfinții Părinți, theo­gnosia nu este doar un concept, nu este doar un secret deținut de vreo elită inițiată, ci un dar universal al lui Dumnezeu pentru omenire, dar care se primește numai după ce curăția inimii sau a minții a fost săvârșită. De altfel, Părinții nu fac altceva decât să întărească faptul că zicerea Mântuitorului: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” este adevărată și se poate împlini cu orice om și în orice timp. De aceea și Sfântul Simeon mărturisește din propria sa experiență: „Dacă Hristos a spus că Dumnezeu poate fi văzut prin mijlocirea curăției inimii, negre­șit, când curăția este dobândită, urmează vederea” (Cuvântarea Morală 5). Și, desigur, nu avem aici orice fel de vedere, scrie Sfântul Simeon, ci este vorba despre vederea lui Dumnezeu în lumina cea nezidită: „Nimeni să nu vă rătăcească: Dumnezeu este lumină, și pe cei pe care El îi îmbră­țișează îi face să participe, pe măsura curăției lor, la propria Sa strălucire” (Cateheza 15). Înțele­gem din cele de mai sus din ce cauză teologia academică recurge sistematic la conceptualizarea Revelației. Și, desigur, ea nu va scăpa de această nefericită rațio­nalizare atâta vreme cât nu va pune curăția sufletului în relație directă cu vederea lui Dumnezeu și se va ține departe de trăirea conținutului credinței.

Curăția sufletului în perspectivă eshatologică

Sfântul Simeon Noul Teolog este acela care, poate cel mai mult dintre Părinții Bisericii, a accentuat necesitatea experienței nemijlocite a harului, a vederii lui Dumnezeu, în cadrul vieții prezente. Și a pledat pentru impor­tan­ța determinantă a trăirii în Dumnezeu acum și aici, nu datorită vreunei supraevaluări exaltate a vieții pământești, ci întrucât a înțeles faptul capital că acela care nu va experia harul sau nu-L va vedea pe Dumnezeu în această viață nu va dobândi acest dar nici în viața de dincolo. La fel stau lucrurile și cu trăirea virtuților, iar curăția inimii nu face excepție. Așadar, toată nevo­ința omului se centrează pe scopul dobândirii virtuților în această viață, încât, prin intermediul acestora, nevoitorul să primească experiența theognosiei. De aceea, într-o oarecare măsură polemic, Sfântul Simeon scrie: „Dacă aici pe pământ este curăția, tot aici va fi şi vederea; dar dacă tu spui că vederea nu există decât după moarte, în mod obligatoriu tu vei pune și curăția după moarte şi astfel ți se va întâmpla că niciodată nu vei vedea pe Dumnezeu, deoarece nu vei avea, după trecerea din această viată, nici o lucrare care să-ți permită să afli curăția” (Cuvântarea Morală 5). De asemenea, gândul la Judecata Universală și la răsplătirea fiecăruia după fapte capătă o altă limpezime în teologia Sfântului Simeon: „După părerea mea, fra­ților, cu adevărat, dacă în loc de a avea toată grija spre a mă curăți însumi cu lacrimi de întinăciunea greşalelor mele, eu ies din această viață întinat, după dreptate atât Dumnezeu, cât şi îngerii Săi îşi vor râde de mine şi mă vor arunca cu diavolii în focul veşnic” (Cateheza 5). Aceasta pentru că Judecata va evalua nu doar fapte exterioare, ci în principal starea lăuntrică a sufletului; sau va evalua faptele doar în măsura în care acestea au născut curăția lăuntrică a inimii, condiția vederii lui Dumnezeu.