„Cuvântare către adunarea sfinţilor“

Sfântul Constantin cel Mare a fost un om cu o cultură bogată, dar nu s-a dedicat în mod special scrierii de opere sau rostirii de discursuri publice. Cu toate acestea, ne-a rămas de la el un discurs amplu intitulat „Cuvântare către adunarea sfinţilor“, un veritabil manifest în favoarea creştinismului, care afirmă credinţa în Hristos şi critică desfăşurarea riturilor păgâne. În următoarele materiale vom discuta pe larg valoarea teologică şi culturală a textului în cauză.

 

Prima problemă a documentului amintit constă în stabilirea cu certitudine a autenticităţii acestuia. O serie de cercetători au afirmat de-a lungul timpului că această cuvântare nu poate aparţine Sfântului Constantin cel Mare şi că trebuie atribuită în speţă consilierului său pe probleme teologice, respectiv Eusebiu de Cezareea. Cu toate acestea, în prezent, tot mai mulţi specialişti înclină spre atribuirea operei titularului ei de drept, adică Împăratului Constantin cel Mare. Un argument în acest sens este modul în care acesta a ales să îşi creioneze discursul. Astfel, nu regăsim aici analize teologice profunde, sau trimiteri dese la documente cu valenţe spirituale, ci mai mult o prezentare simplă (nu „mediocră“, aşa cum s-au grăbit să precizeze unii „specialişti“) şi directă a conflictului dintre păgânism şi creştinism, dintre filosofia păgână şi înţelepciunea creştină. Considerăm că Sfântul Constantin cel Mare este autorul acestei opere, dar nu putem afirma cu certitudine când a fost aceasta rostită şi dacă a fost rostită sau a devenit un fel de document oficial care a fost trimis principalilor reprezentanţi imperiali şi episcopilor din provincii. Cert este că datarea ei este pusă în general în jurul anului 324, deşi unii cercetători merg ceva mai înapoi în timp, considerând că ar fi putut fi realizată în jurul anului 313. Aceste aspecte ne interesează mai puţin, deoarece nu ne propunem o analiză istorico-filologică a documentului în cauză. Ne preocupă în special să aflăm valenţele sale teologice şi să observăm învăţăturile de viaţă care se desprind din acesta, mai ales că ne aflăm în faţa unei opere scrise de un catehumen, care simţea chemarea sa la credinţa creştină şi care îşi expune transformarea interioară într-un mod cu totul unic. Acesta constituie, din punctul nostru de vedere, principalul ţel către care trebuie să ne îndreptăm.

De vreme ce discursul pare a fi fost scris sau rostit în jurul anului 324, mărturisirea directă a credinţei în creştinism pare a fi una debordantă, aproape uimitoare. Ştim că Sfântul Constantin credea în Hristos de ani buni (fie şi dacă luăm ca dată-cheie cea mai târzie opţiune posibilă, respectiv anul 313), dar modalitatea sa făţişă de condamnare a păgânismului şi a jertfelor idolatre, precum şi pledoaria în favoarea acceptării credinţei creştine sunt atât de convingătoare şi directe, încât nu există nici un fel de argument în favoarea unei eventuale abordări „politice“ a stării de fapt. Deşi este conştient că membrii Bisericii sunt încă inferiori numeric faţă de populaţia păgână, Sfântul Constantin nu se lasă atras în mrejele unei abordări tactice, diplomatice. Din contră, el se declară făţiş un om care consideră creştinismul ca fiind superior oricărei forme de închinare religioasă, indiferent de numărul de adepţi ai acesteia. În debutul discursului său, Sfântul Constantin cel Mare se roagă astfel: „Să se pogoare asupra noastră, prin cuvintele mele, Suflarea cea minunată a Tatălui şi fericita lucrare a Fiului, spre a face să fie rostit de mine şi înţeles de voi ce va socoti El Însuşi cu cale! Fiindcă oricine se îndeletniceşte cu retorica sau cu oricare altă ştiinţă şi îşi închipuie că-şi poate duce menirea la bun sfârşit fără ajutorul lui Dumnezeu, să ştie că trudeşte zadarnic: iar cei cărora Dumnezeu le-a dăruit Suflarea Sa să nu şovăie şi să nu zăbovească“ (Sfântul Constantin cel Mare, „Cuvântarea către Adunarea Sfinţilor“, în col. PSB, vol. XIV, trad. Radu Alexandrescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 255). Iată o invocare a Duhului Sfânt şi a harului necreat de a se pogorî asupra unui om care, deşi încă nebotezat şi simplu catehumen, dorea cu tărie să mărturisească de ce acceptase credinţa creştină, în ce constau elementele principale ale acesteia şi să o apere de atacurile inutile ale păgânismului. 

Primul aspect pe care îl aduce în discuţie Sfântul Constantin cel Mare se referă în mod direct la monoteism. Iată ce afirmă: „Ce ne arată nou raţiunea? Ea ne arată că toate lucrurile au un singur stăpânitor, precum şi că numai stăpânirii Sale I se pot ele supune, toate: atât cele cereşti, cât şi cele pământeşti, atât corpurile simple, cât şi cele însufleţite“ (ibid., p. 255). Prin această afirmaţie, Sfântul Constantin cel Mare intră într-o argumentaţie solidă împotriva politeismului păgân, criticând cu ardoare o serie de credinţe populare naive, care fie afirmau existenţa mai multor dumnezei, născuţi în timp (deci fără atributul veşniciei), fie recunoşteau conflictul între diversele fiinţe „cereşti“ etc. După ce încheie o primă tiradă la adresa păgânismului limitat, Sfântul Constantin încheie cu o ironie seacă: „Dar de ce să-mi întinez eu gura tot grăind despre asemenea spurcate lucruri, când intenţia mea este să înalţ laudă adevăratului Dumnezeu? De aceea, hai să-mi clătesc cerul gurii de amarul lor cu o sorbitură din apa sfinţeniei, care râurează din nesecatul izvor al dovezilor de putere date de Dumnezeul căruia ne închinăm noi, mai ales că socot de datoria mea să-L binecuvântez pe Hristos prin pilda vieţii mele şi prin recunoştinţa ce I-o datorăm în schimbul nenumăratelor şi marilor Sale faceri de bine“ (ibid., p. 257). Mărturisirea credinţei în Hristos este dublată de o osândire directă a păgânismului, comparat aici cu un fel de cuvânt amar, care spurcă gura celui care vorbeşte despre el.

Dacă ne vom apleca asupra scrierilor Părinţilor pustiei, vom observa că unul dintre exerciţiile ascetice cele mai uzitate constă în meditarea la cuvintele Scripturii sau la lucrarea lui Dumnezeu din natură. Sfântul Constantin cel Mare subliniază cu tărie acest mod de a ne fixa mintea în rugăciune şi slăvire a Celui preaînalt. „Deşi dovezile acestei stări de lucruri ne stau aproape întotdeauna cât se poate de limpede sub priviri, ele ne apar încă şi mai puternic în lumină ori de câte ori, adunându-ne în noi înşine (şi, ca să spun aşa, încordându-ne puterile minţii), stăruim în meditaţie asupra cauzei lor. De aceea şi spun eu că se cuvine să ducem o viaţă cumpătată şi liniştită, să nu ne înălţăm în cuget mai presus decât îi este dat firii noastre şi să fim încredinţaţi că Dumnezeu, Căruia nu-i scapă nimic din tot ce se întâmplă, Se află întotdeauna alături de noi“ (ibid., p. 259). În esenţă, această întoarcere către propriul nostru sine, însoţită de o meditare asupra cauzei şi scopului tuturor lucrurilor, a fost considerată întotdeauna în creştinism drept calea contemplaţiei naturii şi a lucrării săvârşite de Dumnezeu în aceasta. În materialul următor vom continua analiza acestui discurs frumos, născut din rodnicia bogată a inimii Sfântului Constantin cel Mare.