Filotei monahul a fost un autor de „pripele” (ori pripeli/pripeale), mici tropare de laudă, cântate împreună cu stihuri din „psalmii aleși” (compilație de stihuri din psalmi pentru diverse sărbători și categorii de sfinți, realizată de Nichifor Vlemide - sec. XII-XIII) la Polieleu, în cadrul slujbelor praznicelor împărătești și ale sfinților mai însemnați. Filotei, vieţuitor la finalul veacului al XIV-lea şi începutul celui de-al XV-lea, aduce o noutate: el înlocuiește pripeala (scurtul refren) Aliluia de la versetele psalmilor aleși cu un scurt tropar, creația sa, păstrând totuși vechea denumire de pripeală.
Inițial, prin cuvântul pripeală se înțelegea un refren, în cazul psalmilor fiind vorba, cel mai adesea, de refrenul Aliluia. Pripelele sunt astăzi cuprinse sub titlul de Mărimuri, dar, propriu-zis, pripele sunt numai acele texte care încep cu „Veniți toți...” (așezate pe loc secund, după cele care încep cu „Mărimu-te pe tine...”, creații care au apărut mai târziu). Manuscrisele originale ale lui Filotei s-au pierdut. Creațiile sale însă au supraviețuit și s-au păstrat în multe manuscrise copiate în limba slavă veche bisericească. Actualmente sunt identificate 40 de manuscrise slave care conțin pripelele lui Filotei. Cele mai vechi manuscrise care conțin Pripelele sunt: Stihirar Kriukovîi, ms. 407, Biblioteca Lavrei Troița-Serghiev (1437), și Sbornik, ms. slavon, nr. 277, Biblioteca Academiei Române din București (1493).
Apariția tiparului a contribuit la răspândirea creațiilor lui Filotei în toată lumea ortodoxă negrecească, prima tipăritură fiind Sbornicul apărut la Veneția, în anul 1536. Primii cercetători care s-au ocupat de personalitatea lui Filotei de la Cozia au fost Episcopul Romanului, Melchisedec Ștefănescu, cercetătorul rus A. I. Iacimirskii și Mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea. În vreme ce Episcopul Melchisedec presupunea că numele Filos ar dovedi originea greacă, Iacimirskii a afirmat că Filotei a fost român. El este una și aceeași persoană cu Filos, logofătul lui Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești (1386-1394; 1397-1418). Este atestat în această dregătorie la 8 ianuarie 1392 (din document, semnat și de starețul Coziei, rezultă că Filos era recent retras din funcție, dar probabil deținea interimatul). Mitropolitul Tit Simedrea consideră că Filotei a alcătuit pripelele cândva între anii 1400 și 1437. Prestigiul de care se bucura Mircea cel Bătrân va fi fost factorul care a înlesnit pătrunderea pripelelor în cultul Bisericii din Țara Românească.
În Țara Românească, pripelele lui Filotei au fost tipărite prima dată în slavonește, în Psaltirea de la Govora din anul 1637. Pripelele au fost publicate în românește prima oară în Psaltirea tipărită la Buzău, anul 1703. În 1715, aceleași pripele au fost tipărite în Catavasierul de la Râmnic, fiind primul catavasier care a primit aceste texte imnografice. Aproape în toate edițiile românești ulterioare ale Psaltirii și Catavasierului se găsesc pripelele lui Filotei monahul. În ediția Psaltirii tipărite la Mănăstirea Neamț în anul 1817, numele lui Filotei este însoțit de cognomenul „fericit”, ceea ce confirmă evlavia față de persoana sa. Mitropolitul Tit Simedrea a avansat ipoteza că pripelele au fost scrise inițial în limba greacă, după care acestea au fost traduse în limba slavă, pe baza prezenței formulei grecești λέγε, dar aceasta era întrebuințată în epocă de către cunoscătorii muzicii psaltice, fie în limba greacă, fie în limba slavonă, formula λέγε (interpretată de obicei de un calofonar = psalt solist) reprezentând momentul când începea refrenul sau marca finalul unei compoziții. Această formulă ne arată că Filotei era un bun cunoscător al muzicii psaltice, care se exprima la fel de bine în slavonă, după cum se poate vedea din creațiile de mai târziu ale lui Eustatie de la Putna, care, un secol mai târziu, compunea în slavonă partituri psaltice, folosind și formula λέγε.
Mitropolitul Tit Simedrea este cel care a adus argumente în favoarea faptului că Filotei a scris pripelele la Cozia, mănăstirea cea mai importantă a vremii. Acolo va fi primit îngerescul chip, acolo va fi viețuit și tot acolo vor fi fost copiate textele sale în diferite manuscrise, apoi răspândite la celelalte mănăstiri din Țara Românească și mai departe: la slavii sud-dunăreni și la cei din nord și nord-vest.
Aceste creații, alcătuite în slavona bisericească, utilizată atunci intensiv în cult, dovedesc faptul că monahul Filotei era un bun teolog, un imnograf și un melod (deoarece pentru aceste piese noi a fost necesară și alcătuirea melodiei lor). De asemenea, se cunoaște că la Cozia s-a dezvoltat o școală de psaltichie, cu mai mulți reprezentanți începând cu secolul al XV-lea.
Cercetătorii și muzicologii George Ciobanu, Gheorghe C. Ionescu și Vasile Vasile îl consideră pe Kyr Filotei sau fericitul Filotei „întemeietorul literaturii religioase românești de limbă slavonă” și „primul creator de imnuri liturgice la poporul român” (dacă nu îl socotim și pe Sf. Niceta de Remesiana), iar creația sa „cea mai veche creație muzicală românească”.
Potrivit însemnărilor din manuscrise, el a rămas simplu monah până la sfârșitul zilelor sale. Se distinge un respect profund față de persoana sa în scrierile generațiilor următoare, care-l numesc Kyr (formulă de respect pentru personalitățile eclesiastice trecute la Domnul) și fericit (această din urmă formulă exprimând conștiința pleromei Bisericii că persoana numită astfel s-a învrednicit de fericirea cea veșnică).
.jpg)
