Cuviosul Isaac Sirul, trăitor și scriitor al nevoinţelor ascetice

Cuviosul Isaac Sirul ne aduce în faţă Răsăritul Ortodox şi monahismul plin de sfinţenie al oamenilor din regiunea Siriei şi Iranului. Dacă rugăciunile Sfântului Efrem sunt bine cunoscute credincioşilor ortodocşi, ele fiind parte mai ales din slujbele Postului Mare, scrierile Cuviosului Isaac apar mai mult în cărţi şi lecţionare deosebite, cea mai la îndemână fiind Filocalia tradusă de părintele Dumitru Stăniloae, volumul 10. Dascăl al rugăciunii şi eremit prin excelenţă, Sfântul Isaac rămâne un reper pentru toţi cei care învaţă lucrarea minţii, împreunată cu smerenia ascultării.

Cuviosul Isaac Sirul (născut la mijlocul veacului al 7-lea în regiunea Qatar şi mutat la Domnul la începutul secolului al 8-lea) a fost Episcop de Ninive pentru o scurtă perioadă. Datele biografice despre Cuviosul Isaac s-au păstrat în scrierile lui Ishodenah, Episcop de Basra, istoric din secolul al 9-lea, care prezintă pe scurt vieţile celor mai cunoscuţi asceţi ai Bisericii din Persia, dar şi într-un izvor vest-sirian, despre care nu se cunosc foarte multe detalii.

În capitolul 124 al cărţii sale, „Despre Sfântul Mar Iţhak, Episcop de Ninive, care s-a dezis de episcopat şi a compus cărţi despre viaţa asceţilor”, Ishodenah spune că a fost hirotonit Episcop la Ninive de Catolicosul Mar Ghivarghis în Mănăstirea Bet-Ava. După ce a fost doar cinci luni Episcop la Ninive, Isaac a renunţat la catedra sa şi, retrăgându-se în muntele Matut, a trăit o perioadă printre pustnicii de acolo. Ulterior, Isaac s-a mutat la Mănăstirea Rabbana Şabura (din muntele Şuştar), unde a prins bătrâneţi adânci şi unde a şi fost îngropat.

Sfântul Isaac Sirul a studiat foarte bine Dumnezeieştile Scripturi, în paralel cu o asceză aspră, ceea ce l-a făcut să nu mai aibă vedere. Ishodenah ne spune că mulţi oameni nu acceptau „trei opinii” ale lui Isaac, pentru că el „trezea ura în locuitorii regiunii de acolo, fiind născut în Bet-Qatrai”.

Rugător şi vindecător de schisme

Mărturia lui Ishodenah descrie destul de clar timpul şi localizarea geografică a vieţii lui Isaac, precum şi locul acestuia în dipticele Eparhiei de Ninive a Bisericii Orientului. Catolicosul Ghivarghis (Gheorghe), care l-a hirotonit, a condus Biserica Orientului din anul 660 până în anul 680, iar Catolicosul Chnanisho, amintit tot acolo, a fost întâistătător în perioada 685-700. Timpul aflării pe tronul de întâistătător al lui Ghivarghis a coincis cu anii de domnie ai lui Muabi I, primul calif din Dinastia Omeiazilor, care a ales cetatea Damasc drept capitala califatului arab. Ghivarghis a sprijinit mult reunirea episcopilor din Qatar (de unde era Isaac) cu Biserica Orientului. În 648, episcopii Qatarului (unde exista o Biserică creştină, supusă tradiţional Catolicosului Orientului) au ieşit din comuniune cu acela. Schisma a continuat până în 676, atunci când Catolicosul Ghivarghis a decis să-l hirotonească Episcop la Ninive pe Isaac, născut în Qatar şi vestit pentru vieţuirea sa ascetică.

Izvorul vest-sirian menţionează aproximativ aceleaşi detalii despre viaţa Sfântului Isaac, dar adaugă o descriere a sa, trecând cu vederea „părerile” sale teologice. Astfel, acest izvor ni-l prezintă pe Isaac drept un ascet neîntrecut („mânca o felie de pâine cu legume doar de trei ori pe săptămână”). După ce a orbit, ucenicii îi scriau îndrumările pe care le dicta Isaac şi îl numeau „Didim cel nou”. Isaac Sirul a alcătuit, ne spune acelaşi izvor, „cinci volume cunoscute până în zilele noastre şi pline de cele mai dulci învăţături”.

Copilăria lui Isaac a fost lângă mare, în provincia Bet-Qatrai, pe malul apusean al Golfului Persic. Imagini legate de mare apar adesea în scrierile Cuviosului Isaac. Astfel, el aminteşte de multe ori despre corăbii, căpitani şi marinari, furtuni maritime şi vânturi prielnice, scufundători şi stridiile pe care aceştia le caută, pentru a găsi perle (în Capete despre cunoaştere).

Retras pentru nevoinţă şi asceză

Cuviosul Isaac a stat puţină vreme pe tronul arhieresc. Despre dezicerea sa de arhierie s-au păstrat consemnări în limba arabă. Atunci când Isaac a ajuns la Ninive ca episcop, la el au venit doi oameni să ceară judecată. Unul din aceştia, bogat, a început să-i ceară celuilalt returnarea unei datorii, ameninţându-l. Isaac i-ar fi spus acelui om să-l păsuiască măcar o zi, dacă nu vrea să uite de tot datoria, aşa cum învaţă Evanghelia. Însă bogatul spuse: „Lasă-mă cu Evanghelia acum!” Cuviosul Isaac ar fi spus: „Dacă oamenilor de aici nu le pasă de Evanghelie, pentru ce am venit eu aici?” La scurt timp, înţelegând că demnitatea episcopală nu corespundea cu înclinaţia sa de ascet şi pustnic, Isaac a părăsit eparhia şi s-a aşezat în pustia egipteană. În varianta lui Ishodenah, Cuviosul Isaac pleacă în munţii din regiunea Bet-Huzai (Huzestanul din Iranul de azi). Pe de altă parte, trebuie să ne amintim că în acea perioadă erau în plină desfăşurare disputele „monofizite”, erezie care a prins în acea regiune a Siriei, cetatea Ninive fiind chiar unul din centrele ideologice ale monofizitismului. Probabil că anume aceste dispute, pe care episcopul ar fi trebuit să le aplaneze, l-au şi făcut pe iubitorul de linişte şi asceză Isaac să se retragă la mănăstire.

Rugăciunea şi singurătatea, repere în viaţa duhovnicească

Sfântul Isaac Sirul a lăsat mai multe scrieri, dintre care unele au fost traduse inclusiv în limba română. Aminteam mai sus că volumul 10 al Filocaliei traduse de părintele Dumitru Stăniloae conţine scrieri ale Cuviosului Isaac Sirul „despre nevoinţă”. Dintre învăţăturile acestuia, vom aminti despre „lepădarea de lume” şi „rugăciune”, pentru că personajul principal al scrierilor lui Isaac este monahul „singuratic”. Cu acest cuvânt, în limba siriacă era desemnat pustnicul, spre deosebire de monahul din mănăstirile cu viaţă de obşte. Singurătatea sau pustnicia nu este pentru Isaac Sirul un sinonim al persoanei necăsătorite sau chiar al monahului, ci experienţa unirii intime cu Dumnezeu. Dacă majoritatea oamenilor se tem de singurătate, privind-o ca pe ceva forţat, pentru Isaac Sirul aceasta este o stare de comuniune cu Dumnezeu: „Singurătatea ne permite să fim în comuniune cu Mintea dumnezeiască şi într-un timp scurt ne apropie de luminarea minţii” (Capete despre cunoaştere II, 31). Cuviosul Isaac spune că lepădarea lumii de dragul vieţii singuratice în Dumnezeu este o condiţie necesară pentru a ne apropia de El. Cuvântul lume în acest context trebuie înţeles ca un termen ce desemnează patimile. Iubirea lumii sau a patimilor nu este compatibilă cu iubirea de Dumnezeu. De aceea, pentru a o dobândi pe a doua, omul trebuie să renunţe la prima. În tradiţia siriacă, monahul- pustnic era adesea numit „peregrin”. Peregrinul în primul rând se îndepărtează de lume şi de distracţiile acesteia, conştientizând scurtimea vieţii şi necesitatea unui efort deosebit pentru a dobândi Împărăţia cerească. După cuvintele Sfântului Isaac, monahul pustnic „trebuie să fie străin tuturor cunoscuţilor săi, familiei, rudelor, să plece în ţară străină şi să aleagă loc liniştit de orice grijă. Acolo va trăi în nevoinţă trupească, singurătate, sărăcie, fără a vorbi cu nimeni” (Capete despre cunoaştere I, 85).

Legat de rugăciune, Cuviosul Isaac spune că aceasta este vorbirea minţii cu Dumnezeu, cea mai înaltă lucrare a creştinului, cu care nu se poate compara nici o altă lucrare: „Nimic nu este atât de bineplăcut lui Dumnezeu şi vrednic în ochii îngerilor; nimic nu smereşte aşa de mult pe satana şi nu înfricoşează demonii; nimic nu alungă astfel păcatul şi întoarce cunoştinţa; nimic altceva nu e în stare să aducă la compasiune, să spele păcatul, să ajute smereniei, să înţelepţească inima, să ofere mângâiere şi să adune mintea ca rugăciunea neîncetată a pustnicului ce-şi pleacă genunchiul la pământ... O astfel de rugăciune face mintea asemenea lui Dumnezeu şi aseamănă mişcările acesteia cu cele din veacul ce va să fie” (Capete despre cunoaştere IV, 31).