Cuviosul Paisie de la Neamţ, înnoitor al monahismului

Cuviosul Paisie Velicicovschi a fost prin întreaga sa viaţă şi activitate o personalitate remarcabilă a secolului al XVIII-lea, dar mai ales a dat strălucire practicii isihasmului. În aşeză­mintele monahale din curbura Carpaţilor secolului al XVIII-lea s-a constituit o adevărată şcoală mistică. Prin stareţii Vasile de la Poiana Mărului, Paisie de la Neamţ şi Gheorghe de la Cernica, centrul de greutate al isihasmului ortodox s-a mutat în Carpaţi. Mănăstirea Neamţ devine pentru Ortodoxia universală ceea ce a fost în secolul VII Sinaiul şi în secolul XIV Muntele Athos, devenind astfel un loc de pelerinaj pentru ruşii evlavioşi şi nu numai.

Stareţul povăţuia ucenicii, promova virtuţile, dar nu judeca pe cei care rămâneau departe de ele, după cum nici nu cântărea sfinţenia unora, venerând-o: „Nu trebuie să cântărim sfinţenia semenilor noştri cu cântar omenesc, deoarece numai Dumnezeu cunoaşte adâncimile oamenilor, ca ştiutor a toate”.

Deoarece atât Mitropolitul Moldovei, cât şi domnitorul se confruntau cu o situaţie nouă, ţinând cont de numărul mare al monahilor de diferite naţionalităţi, Cuviosul Paisie a elaborat un îndreptar de conduită în mănăstire numit „Regulamentul Sfântului Paisie”. Acesta cuprindea 18 reguli de bază în ceea ce privea comportamentul în mănăstire şi relaţiile cu lumea exterioară. Acest regulament al obştii, prezentat de stareţul Paisie la Iaşi, a fost aprobat şi întărit de autoritatea supremă bisericească a Moldovei. Stareţul şi obştea au putut să înceapă liniștiţi apoi să-și aranjeze viața în noua așezare.

Redăm succint aceste puncte ale regulamentului, care a rămas până în zilele noastre ca un ghid pentru viaţa monahală.

I. Prima regulă şi rânduială a noastră, care se urmează cu stricteţe de către noi, este ca nici un frate nici într-un chip nici o avere mişcătoare şi nemişcătoare şi nici chiar un lucru cât de mic să nu aibă sau să-l numească al său. Dar pentru regulă superiorul observând nevoile fiecărui frate de hrană, îmbrăcăminte şi celelalte, e dator, cum un tată se îngrijeşte de copiii săi, să dea fiecăruia cele de trebuinţă, nu după gustul fiecărui frate, ci după ascultarea lui. Din asemenea temeiuri ale vieţii de obşte sporeşte iubirea sinceră către Dumnezeu şi aproapele, blândeţea, smerenia, pacea, uni­rea în cuget şi simţiri şi tăierea voii. Ascultarea se îndeplineşte de fraţi nu pentru niște câşti­guri vremelnice, nu pentru slavă, cinste şi odihnă trupească, nici pentru vreun calcul omenesc, ci nu­mai pentru mântuirea sa. Şi din aceasta se naşte în fraţi o inimă şi un suflet, iar zavistia lumească, ura, mândria, duşmănia şi alte răutăţi nu au unde să-şi plece capul. Iar de ia averile particulare şi in­dividuale în obşte se nasc tot felul de răutăţi şi tot felul de călcări a poruncilor dumnezeieşti. Dând cea întâi însemnătate acestei rânduieli, fiecărui frate, care intră din nou în mănăstire, îi descoperim din Sf. Scriptură, că el nici într-un chip nu poate să aibă nici un fel de avere până la suflarea sa cea mai de pe urmă. Toţi fraţii într-un cuget se supun acestei reguli.

II. A doua regulă, de care socotim că atârnă toată viaţa monahicească, constă în aceea ca orice frate să caute a dobândi ascultarea, adică toată voinţa, cugetarea şi libertatea scuipând şi lepădând, să se silească cu sârguinţă a împlini voia şi judecata şi poruncile părintelui său duhovnicesc, cele conforme cu Sf. Scriptură şi fraţilor să le slujească ca Domnului, iar nu ca unor oameni, cu frica lui Dumnezeu şi cu smerenie până la moarte.

III. Cum trebuie să fie superiorul? El trebuie să înveţe Sf. Scriptură şi învăţăturile părinţilor duhovniceşti şi în afară de mărturiile lor nimic să nu aducă fraţilor ca învăţătură şi porunci, ci adesea să-i povăţuiască şi să le descopere voia lui Dumnezeu. Să se călăuzească de Scriptură în rânduirea ascultărilor, amintindu-şi de Cuvântul lui Dumnezeu şi lui şi fraţilor este învăţător şi călăuză spre mântuire. Trebuie să fie pildă de smerenie şi în toate păzind unirea întru legătura păcii duhovniceşti.

Nu orice lucru singur de sine să-l înceapă şi să-l facă fără sfat, ci adunând pe cei mai iscusiţi fraţi la sfătuire duhovnicească şi cu sfatul lor cer­când şi scripturile să facă. Dacă însă se întâmplă vreo treabă care trebuie adusă şi la cunoştinţa întregului sobor, atunci şi tot soborul adunându-se, cu ştirea tuturor şi cu cercetarea tuturor să se înceapă şi să se facă. Atunci între fraţi va fi unire, pace şi înţelegere şi legătura păcii se va păstra în­treagă.

IV. Despre slujbele dumnezeieşti. Pravila obştească: Vecernia, Pavecerniţa, Polunoşniţa, Utrenia, Ceasurile, Dumnezeiasca Liturghie, precum şi Privegherea cu parimii la sărbătorile împărăteşti, ale Maicii Domnului şi sfinţii cei mari, iar la sărbătorile mai mici parimii, polileu şi slavoslovie, şi în deobşte toate rânduielile bisericeşti după tipicul Sf. Munte Athos, se obişnuieşte în sfântul nostru lăcaş fără abatere a se ţine, fără grăbire şi cu cuviinţă în toată vremea. La slujbă ctitorii şi binefăcătorii vii şi morţi ai Sfintei Mănăstiri trebuie să se pome­nească după rânduială şi după tipicul bisericesc.

Egumenul şi toţi fraţii trebuie să fie la pravila bisericească obştească fiecare după cinul său în rasă şi camilafcă şi niciodată nu le este îngăduit să lipsească, decât numai în caz de boală sau de as­cultare. Iar dacă cineva nu s-a văzut la pravilă, egumenul în trapeză trebuie să facă cercetare despre aceasta în faţa tuturor şi dacă nu va arăta pricina binecuvântată, egumenul trebuie să dea unui ase­menea frate canonul cuvenit cât ţine masa şi nici mâncare să nu aibă el în acea zi, de asemenea i se va da povaţă cu cuvântul.

V. În trapeză trebuie să se adune egumenul şi fraţii în fiecare zi, păzind ce dezleagă şi ce nu dezleagă tipicul bisericesc. În trapeză fraţii să fie după cinul lor cu mantii, rase şi camilafcă, în cea mai mare tăcere şi cu frica lui Dumnezeu, ascultând ci­tirile, care trebuie să se facă în fiecare zi din vie­ţile sfinţilor şi din cărţile şi învăţăturile Sf. Părinţi, după tipicul bisericesc. Iar în toate duminicile şi la praznicile mari împărăteşti şi ale sfinţilor, şi dacă e cu putinţă şi în fiecare zi trebuie numai decât să se ridice panaghie. Şi toată rânduiala trapezei în obştea noastră trebuie să fie după rânduiala din Sf. Munte, şi nici într-un chip să nu mănânce pe la chilii nici egumenul, nici fraţii, afară de cazurile de boală sau de adâncă bătrâneţe. Hrana pentru toţi trebuie să fie obştească, numai cei bolnavi de stomac, după învăţătura Sf. Părinţi şi după chibzuinţa egumenului, pot să aibă o hrană deosebită care le prieşte. Cu toate acestea şi aceea ei trebuie să o mănânce în trapeză, iar nu în chilie.

VI. Prin chilii fraţii trebuie să trăiască cu frica lui Dumnezeu şi după predania Sf. Părinţi, mai presus de orice nevoinţă preferând rugăciunea cu min­tea, ca săvârşită în inimă de iubirea de Dumnezeu şi izvorâtă din virtuţi, cum învaţă despre aceasta mulţi părinţi purtători de Dumnezeu. Pe lângă rugă­ciune să se mai dea şi la cântări de Psalmi, citirea cumpătată a Vechiului şi a Noului Testa­ment şi a cărţilor Sf. Părinţi. Afară de aceasta, şi în chilie, şi în orice loc, şi la orice ocupaţie să aibă pomenirea morţii şi a păcatelor sale, înfrico­şata judecată, muncile veşnice şi Împărăţia cerului. Să se îndeletnicească cu rucodelia sau cu lucrul manual, rânduit de egumen. Fără lucru însă să nu fie nimenea, căci lenea povăţuieşte la tot răul. De necontenita ieşire din chilie şi de starea de vorbă cu alţii să fugă ca de otravă. Dar care ­părinţi învaţă despre rugăciunea minţii? Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Calist II, Patriarhul Constantinopolului, Sf. Simeon, Mitropolitul Tesalonicului, Sf. Diadoh, Episcopul de Foticeii, Sf. Isihie al Ierusalimului, Sf. Nil Sinaitul, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Maxim Mărtu­risitorul, Sf. Petru Damaschinul, Sf. Simeon, Noul Teolog, Sf. Grigorie Sinaitul - toţi aceştia şi alţi sfinţi părinţi dau învăţături despre rugăciunea minţii.

VII. Egumenul trebuie pentru cercarea smere­niei, ascultării şi lepădarea cu totul de voinţa şi judecata unui frate, care alcătuiesc scara ce înalţă pe ascultători spre Împărăţia cerurilor, să trimită pe fraţi să lucreze la bucătărie, la pitărie, la chelărie, în trapeză şi la toate lucrările din mănăstire. Iar fraţii privind la începătorul şi puitorul de nevoinţe, care este Hristos şi care a dat pildă de ascultare şi nevoinţă, nu trebuie să se lepede nici chiar de cea mai de pe urmă ascultare, crezând că ea îl va duce întru Împărăţia cerului, dacă el cu sme­renie şi cu frica lui Dumnezeu va sluji fraţilor nu ca unor oameni, ci ca Domnului.

VIII. Egumenul trebuie să aibă către toţi fraţii aceeaşi dragoste şi de asemenea trebuie să observe cu atenţie ca şi fraţii să aibă între ei dragoste adevărată şi nefăţarnică, ca una ce este semnul uceniciei lui Hristos. Iar iubirea părtinitoare şi prie­tenii personale, ca unele ce sunt izvor de zavistie şi ruinătoare ale adevăratei iubiri, în tot chipul să le dezrădăcineze. Toate neputinţele şi căderile fiilor săi e dator egumenul părinteşte să le sufere cu răbdare, cu nădejdea îndreptării lor şi a adevăratei pocăinţe, îndreptându-i cu duhul blândeţii şi cu cuvinte folositoare. Pe unii ca aceştia să nu-i înde­părteze din obşte, mai ales dacă din aceasta nu rezultă pricini de vătămare. Iar pe cei ce umblă şi trăiesc de capul lor, lepădând jugul cel folositor al ascultării, şi pricinuind prin aceasta vătămare celor­lalţi, nici într-un chip să nu fie suferiţi, ci după destulă povaţă şi sfătuire în patru ochi, faţă de doi sau trei fraţi şi faţă de un sobor, să-i osebească şi să-i izgonească din obşte, deşi cu părere de rău şi durere de inimă, ca să nu se molipsească şi alţii de năravul lor cel rău şi dăunător. Dar pe cei ce își vor veni în sine şi se vor întoarce la pocăinţă, cu bucurie să-i primească iar şi să le arate toată mila şi compătimirea şi să le ierte greşeala, bucurându-se cu frăţimea de întoarcerea lor.

IX. Superiorul e dator să aibă, pentru admi­nistrarea averilor oamenilor mănăstirii şi a tuturor treburilor mănăstireşti, un călugăr iscusit care, fără a călca poruncile lui Dumnezeu şi fără vătămare sufle­tească, să poată cârmui bine aceste treburi externe, ca astfel egumenul fiind slobod, cu mare îndemânare să se poată îngriji de mântuirea sufletelor fraţilor şi de toată buna rânduială bisericească şi obştească. De asemenea şi pentru îngrijirea sufle­tească a frăţimii trebuie să aibă un ajutor pe un frate iscusit la minte, care în timpul lipsei lui să rămână cu fraţii pentru hrănirea lor sufletească. Voind să plece undeva, egumenul trebuie să adune prin sunare de clopot toată obştea în biserică şi închinându-se la sfintele icoane şi primind de la preot rugăciunea de călătorie, să facă cunoscut soborului gândul său şi să-i ceară ca, cu smerenie, să se roage pentru el lui Dumnezeu, ca să se întoarcă sănătos şi cu izbândă înapoi. Apoi luându-şi iertare de la toţi şi dându-le binecuvântare, să plece în călătoria sa. Iar la întoarcerea din călătorie să nu se ducă de-a dreptul în chilia sa, ci adunând fraţii, să se ducă mai întâi în biserică şi dând mulţumire lui Dumnezeu, să mulţumească şi fraţilor pen­tru rugăciunile lor şi lămurindu-le mila lui Dumne­zeu ce i-a arătat-o în folosul frăţimii, pentru care a fost făcută călătoria, să se ducă după aceea la chilia sa.

X. Despre primirea fraţilor la călugărie, des­pre spital, despre ateliere şi despre casa de oas­peţi. Pe fratele adus de Dumnezeu la călugărie, egumenul trebuie mai întâi îndeosebi să-l cerce­teze şi să-i explice din Scriptură puterea obştii călugăreşti, ascultarea cea pentru Domnul şi tăierea voii până la moarte. Observând la dânsul dorinţa adevărată şi neprefăcută de călugărie şi râvnă pen­tru Dumnezeu, atunci şi în faţa tuturor fraţilor descoperindu-i din nou puterea vieţii de obşte şi a ascultării, să-l primească în obşte. Dar să nu-l călugărească îndată, ci după timpul rânduit de canoane: pe unul trei ani, iar pe altul şase luni să-l ţie în haine mireneşti, după roada ascultării şi a tăierii voii sale. Apoi să-l tundă în monahism, fie ca rasofor, sau în mantie, şi să-l treacă în numărul călugărilor. Dacă însă a ţinut pe cineva în ispitire timpul rânduit, egumenul nu va observa la el supu­nere adevărată şi tăierea voii, atunci nici după trecerea celor trei ani să nu-l călugărească pe unul ca acela, ci să-i dea drumul să meargă în lume, ca să nu se facă prin el sminteală în obşte.

XI. Dacă cel ce vine din lume la călugărie va aduce cu sine în mănăstire vreo avere, apoi egumenul trebuie să păstreze această avere în tezaurul mănăstirii până la călugărie. După călugărie poate să o întrebuinţeze la trebuinţele mănăstirii. Iar dacă fratele înainte de călugărie vrea să plece din mă­năstire în lume sau în altă mănăstire, trebuie să i se înapoieze acea avere întreagă, ca să nu fie nici pentru frate, nici pentru mănăstire nici o tulburare.

XII. În mănăstire trebuie să se facă numaide­cât un spitălaş, pentru ca monahii care se îmbol­năvesc să aibă o deosebită îngrijire de hrană, bău­tură şi linişte. Într-însul trebuie pus un frate iscusit în cele duhovniceşti şi să aibă puțină cunoş­tinţă doctoricească.

XIII. Egumenul trebuie să se îngrijească şi ca în mănăstire să fie diferite ateliere, măcar din cele pentru trebuinţele obşteşti şi la ele să se rânduiască călugări ştiutori, iar pe cei neştiutori să-i înveţe, ca astfel chiar de către călugării din diferite ateliere să se satisfacă toate nevoile obştii şi astfel să nu fie nevoie a merge, pentru împlini­rea lor, în lume, evitând astfel orice vătămare sufletească.

XIV. Trebuie să se facă două case de oaspeţi: una înlăuntrul mănăstirii pentru persoanele duhovniceşti şi mireni, care vin la mănăstire, şi una afară din mănăstire, pentru cei care vin cu căruţele. În slujba acestora egumenul trebuie să pună călugări pricepuţi, care să poată sluji cum trebuie, cu cuviinţă duhovnicească şi cu dragoste pe cei ce vin spre închinare, precum şi pe cei săraci şi bolnavi, care n-au unde să-şi plece capul, rânduind pe unii la casa de oaspeţi, iar pe alţii la spitălaş şi îngrijind cu bună voinţă de bolile lor trupeşti.

Toate acestea şi alte rânduieli ale vieţii de obşte cum le păzeam după puterile noastre în Sf. Munte al Athosului, aşa şi aici le păstrăm pe cât putem: decât că numai case de oaspeţi încă nu avem, nici destule chilii pentru fraţi, aşa că trăim în mare strâmtoare. Dar nădăjduim că Dumnezeu ne va da toate cele de trebuinţă, ca fiecare frate, după osteneală cu pravila bisericească şi cu diferitele as­cultări, după o muncă pricepută şi osteneală trupească, să aibă şi pentru odihnă chilia sa, ca un liman liniştit şi paşnic, prin care poate să fie o bună rânduială duhovnicească şi propăşire.

XV. Vă rugăm, Preasfinţite, ca să fie interzisă intrarea în mănăstire a femeilor, afară de cazurile de mare nevoie, cum ar fi cele de război şi de bejenie. De asemenea, nici schitul, ridicat în numele Sf. Enoh, Ilie şi Ioan Teologul să nu fie niciodată despărţit de mănăstire. În el să fie călugări din mănăstire cu voia egumenului şi a tot soborul, păzind buna rânduială şi regulamentul vieţii de obşte, şi toate cele de trebuinţă pentru trai să le primească de la comunitate, iar călugării străini şi din cei ce au averea lor nici într-un chip să nu fie acolo. Şi după hotărârea soborului să săvârşească acolo şi pravila bisericească şi Dumnezeiasca Liturghie pentru pomenirea ctitorilor şi a binefăcătorilor.

XVI. Acest paragraf cuprinde regula mutării satului şi robilor mănăstireşti şi vorbeşte de zidirea unei biserici acolo pentru ei cu aşezarea unui preot de mir, ca mănăstirea să nu fie deloc tulburată din această parte.

XVII. Despre rânduiala alegerii egumenului. După moartea egumenului să nu fie trimis altul din altă parte, ci după înţelegerea şi votul a tot soborul şi după sfatul dat de fostul egumen la moartea sa şi cu blagoslovenia Preasfinţitului Mitropolit trebuie să se aleagă din sânul obştii călugărilor unul care pe toţi i-ar întrece cu priceperea duhovnicească, cu ştiinţa Sf. Scripturi şi a regulamentului vieţii de obşte, precum şi cu ascultarea, cu tăierea voii sale, cu iubirea, cu blândeţea, cu smerenia şi cu toate virtuţile, care să poată cu cuvântul şi cu fapta să dea frăţimii pildă bună, cinstit fiind cu cinul preoţesc. Şi deoarece obştea noastră e alcătuită din oameni de trei naţii, apoi trebuie să ştie bine moldoveneşte, greceşte şi slavoneşte, sau măcar două: moldoveneşte şi slavoneşte. Iar dacă vreun stareţ va fi pus din altă parte, nu din soborul călugărilor, care n-a dobândit prin practică ascultarea desăvârşită şi tăierea voii sale, care n-a suferit în obşte mustrare şi umilire, pute­rea scripturii şi rânduielii vieţii de obşte nu o ştie şi care încă şi averea sa având şi n-a venit cu sco­pul să-şi puie sufletul pentru fraţi, ci numai ca să se odihnească pe sine şi să-şi mai mărească averea, cum ar putea unul ca acesta să pască oile turmei lui Hristos? Şi apoi şi soborul cum s-ar putea supune unui asemenea stareţ?

Şi dacă s-ar şi săvârşi un asemenea lucru, ca în afară de alegerea soborului să fie pus stareţ peste frăţime, apoi de aici n-ar urma altceva decât numai risipirea de­săvârşită a fraţilor şi ruinarea vieţii de obşte. Decât doar numai în cazul când în tot soborul nu s-ar găsi unul care să poată şi cu fapta şi cu cuvântul să povăţuiască pe fraţi la mântuire, s-ar putea pune unul din altă parte. Dar şi atunci cel luat din altă parte din pricina acestei lipse extreme trebuie pus cu alegerea de bună voie a soborului întreg, după ce va da făgăduinţa înaintea lui Dumnezeu şi a întregului sobor că până la moarte nu va dobândi nici o avere a sa proprie şi că va chivernisi bine obştea. ­Numai cu asemenea condiţii să se aşeze şi numai aşa nu va fi ­pustiirea obştii.

XVIII. Mănăstirea aceasta niciodată şi nicăieri să nu fie închinată, cum am găsit în privinţa acea­sta un straşnic jurământ şi blestem de la preaferi­citul ctitor al acestui sfânt lăcaş, căci din aceasta iarăşi ar urma ruinarea obştii. Iar fiind neînchinată, mănă­s­tirea aceasta, ca şi frăţimea cea din ea poate cu binecuvântarea lui Dumnezeu să fie neruinată şi nebiruită.

Un monah de origine slavă primit de pământul românesc

Deşi slav de neam, Paisie Velicicovschi a fost adoptat de pământul Moldovei, a fost încurajat spre desăvârşirea sa, a fost urmat de sute de ucenici români în isihasm şi apoi a fost condus pe drumul spre veşnicie cu mare plângere şi tânguire din partea obştii şi a mai marilor zilei, printre care se număra ţarina Ecaterina a II-a, căreia moartea stareţului Paisie i-a pricinuit o mare întristare, la fel de mare pe cât îi era şi preţuirea: `Iară după sfârşitul stareţului, mare plângere şi tânguire s-au făcut de către tot soborul: întru cât pot să zic că întocmai au fost cu cea pentru Sfinţitul Sava a ucenicilor lui şi cu cea pentru Sfântul Teodor Studitul: şi cu cea a altor părinţi ce au rămas sărmani de părinţii stareţi, şi povăţuitorii lor cei dupre Dumnezeu: apoi îndată s-au trimis de la Sobor vestitoriu cu scrisoare în Iaşi, către Preasfinţitul Mitropolit chir Iacov pentru mutarea fericitului. Iară Mitropolitul au rugat pre iubitoriul de Dumnezeu Episcopul Huşului chir Veniamin Costachi ca să vie în Monastirea Neamţului spre îngroparea fericitului. Iară când au străbătut pretu­tindenea auzul de mutare a lui s-au adunat mulţime multă de norod fără de număr, monahi, preoţi de mir, boiari, neguţători, şi din toată starea: şi s-au făcut plângere foarte mare de cătră toţi. Însă fiind calea foarte grea în vremea aceia, şi zăbovind arhiereul, a patra zi au îngropat pe fericitul, noemvrie în 18, de către tot Sfântul sobor cu mare pompă, în Biserica cea mare a Înălţării, în partea dreaptă, iară după îngropare spre 19 noemvrie au sosit şi Preasfinţitul Episcop: şi în 20 noemvrie au slujit cu sobor Dumnezeiasca Liturghie şi Panahidă pentru fericitul au făcut şi în 13 dechemvrie, după cererea soborului, au pus Sfânta Schimă asupra părintelui Ieromonah Sofronie, slujind iarăşi cu sobor Dumnezeiasca Liturghie şi au cetit scrisorile cele trimise din Iaşi, de la Preasfinţitul Mitropolit şi de la Marele Domn, şi de la Ocârmuitoriul Sfat, şi hrisovul cel de la marele domn Mihail Constantin Moruzi, au citit şi au hotărât ca soborul Sfintelor Monastiri Neamţului şi a Secului să fie nestrămutate, pre­cum şi în vremea părintelui Paisie s-au fost întărit, iar în 14 de­chemvrie au slujit iarăşi cu sobor Dumnezeiasca Liturghie Arhie­reul, şi au făcut pre părintele ieroschimonahul Sofronie Arhimandrit, şi l-au întărit pre el ca să ocârmuiască pre amândouă Monastirile Neamţul şi Secul, precum le-au avut date şi Părintele nos­tru stareţul Paisie. Şi aşa după ce toate bine le-au tocmit şi le-au aşezat cu linişte şi cu pace în soborul Părintelui nostru Stareţul Paisie, Preasfinţitul Episcop Veniamin în 15 dechemvrie, fiind pe­trecut de către tot soborul cu mare dragoste, s-au dus la Eparhia Sa şi au fost la tot soborul cel ce era întru întristare, puţină uşu­rinţă şi pace sufletească de părintele Sofronie, că toţi îl iubeau pre el, pentru a lui dragoste şi smerenie, dară mai ales pentru cea desăvârşită milostivire.

Deci auzind de mutarea către Domnul a Preafericitului, şi marea împărăteasă a toată Rusia, Ecaterina a doua, foarte mult s-au întristat, pentru că foarte îl iubea şi multă milostenie i-au trimis în Monastirea Dragomirna, în Monastirea Secului şi aicea în Monastirea Neamţului, veşminte, sfeşnice şi altele” (Manuscris cota 154 din ­Biblioteca Mănăstirii Neamţ).