Cuviosul Simeon Noul Teolog, de Dumnezeu purtătorul

Biserica păstrează, în cel mai de preț tezaur, amintirea sfinților ei din cele două milenii ale învolburatei înfruntări dintre istoria oamenilor lui Dumnezeu și istoria oamenilor căzuți.

Fiecare dintre cei pomeniți în calendarul Bisericii strălucește printr‑o anumită virtute, unii dintre ei fiind într‑o lumină neapusă, într‑o lumină neîmpuținată, care‑i inspiră și acum, după trecerea timpului, pe oamenii iubitori de Dumnezeu. Citindu‑le viața în Sinaxare, creștinul nu săvârșește doar un act de evlavie, ci învață din viețile altora cum trebuie să arate și viața lui. Existența lor nu este ritmată doar de evenimente istorice, ci mai ales de evenimentul întâlnirii cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Între figurile celebre ale Sinaxarului ortodox se află și Sfântul Simeon Noul Teolog, de Dumnezeu cuvântătorul, unul dintre cei trei care s‑au învrednicit a primi un nume mai presus de numele altor oameni, cuvântător de Dumnezeu, apreciindu‑se, astfel, înălțimea darului primit prin revelație și conștientizare constantă a prezenței lui Dumnezeu în propria viață. Alături de ucenicul iubit al Mântuitorului, Ioan Evanghelistul, care a ascultat negrăitele taine dumnezeiești, când s‑a sprijinit pe pieptul Mântuitorului, și de dumnezeiescul Grigorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, Sfântul Simeon Noul Teolog s‑a bucurat și el de acest epitet rar și prețios care vorbește despre tainele lui Dumnezeu într‑un limbaj deosebit de rafinat și poetic, dar care conduce, în final, la conștiința că, vorbind despre Dumnezeu, tăcerea e cea care grăiește.

Sfântul Simeon Noul Teolog făcea parte din nobilimea Imperiului Bizantin, ilustrată în diferite perioade de oameni importanți ajunși împărați, cărturari, călugări ori sfinți, care au oferit din preaplinul inimii lor celor de lângă ei, având încredințarea că Îl slujesc pe Însuși Mântuitorul Hristos.

Născut în anul 949, într‑o familie bogată din Galatia Paflagoniei, în Asia Mică, Cuviosul Simeon (Gheorghe, după numele de botez ) a avut posibilitatea să urmeze cele mai înalte școli ale timpului, pregătindu‑se astfel pentru o carieră strălucită prin care să fie de folos societății. Merge în Constantinopol, unde urmează studiile preliminare și este introdus în intimitatea Palatului imperial de către o rudă a sa, persoană importantă în aparatul administrativ bizantin. Simeon devine, astfel, spatharocubicular (purtător de sabie), adăugându‑se corpului de pază al apartamentelor personale ale împăratului. Însă serviciul în slujba Palatului, ne povestește Nichita Stithatul, ucenicul și biograful său, îl expunea unui mod de viață necuviincios, pe când Simeon era atras către un mod de viață contemplativ, asemenea asceților din vechime, despre care citise în copilărie.

Din acest motiv, Simeon a început să caute un bun călăuzitor, care să‑l inspire în dobândirea adevăratei bucurii, îngrijindu‑se ca nu cumva să piardă adevărata Împărăție. După mai multe căutări, Dumnezeu a rânduit să‑l întâlnească pe unul dintre marii duhovnici ai acelei vremi, Simeon, cel Evlavios. Acesta l‑a îndemnat să mai rămână în lume, dar i‑a recomandat, dincolo de zidurile mănăstirii, să urmeze un program riguros de viețuire creștină și, mai ales, o disciplină în lectură, propunându‑i scrierile Cuviosului Marcu Ascetul.

De la primele pagini, Simeon a înțeles că cea mai importantă lucrare este legată de conștiință, pe care va trebui s‑o aibă călăuzitoare, dacă va dori să afle lucruri de folos. Acum realizează că Dumnezeu lucrează în viața fiecărui om și Se descoperă acestuia, indiferent de perioada istorică în care trăiește, dacă omul se pocăiește, își schimbă viața, mintea și inima. Treptat, după parcurgerea acestor pagini, viața lui a căpătat un alt sens, revenind periodic la duhovnic și mărturisindu‑și gândurile. Acesta îl îndemna să privegheze, să se nevoiască, însă fără să‑l oblige la un canon sever. Cu toate acestea, aflăm din scrierile biografice că priveghea până în zori, la cântatul cocoșilor. În timpul unei astfel de privegheri de noapte, Simeon se împărtășește, datorită rugăciunilor părintelui său duhovnicesc, de vederea luminii dumnezeiești, care nu era din lumea aceasta și prin care L‑a cunoscut pe Dumnezeu ca iubire și milă nesfârșită. Dăruit cu mari bucurii duhovnicești, cu darul lacrimilor și cu vederea luminii dumnezeiești, Simeon nu va ști, în primă fază, să prețuiască aceste daruri și, după cum el însuși mărturisește, lumina s‑a depărtat de la el.

Mulți ani s‑a luptat cu deșertăciunile lumii, până când, lepădându‑se cu totul de grijile acelui veac, s‑a încredințat duhovnicului său, care l‑a primit, în cele din urmă, la mănăstire. Într‑una din cuvântările sale, Simeon se aseamănă cu un om nelegiuit care, după ce a căzut în groapa de noroi, a fost tras cu forța de Domnul Cel Milostiv, spunând că a fost dus îndrumat spre izvoarele apelor ca să se spele, să se curețe și să devină din nou văzător al celor duhovnicești.

Pe lângă minunata ascultare față de duhovnicul său, tânărul Simeon mergea adeseori pe la morminte, învățând acolo ce este omul, preferând ascultările cele mai umile, într‑o desăvârșită ascultare față de duhovnic, pe care îl așeza, încă din vremea aceea, în rândul sfinților. Ni se spune că săruta locul unde acesta fusese așezat pentru rugăciune, cinstindu‑l ca pe locurile sfinte unde Dumnezeu S‑a revelat.

Iubitor al slujbelor și nevoințelor, al lacrimilor și tăcerii desăvârșite, a atras invidia și ura unor frați mai puțin binevoitori, care i‑au adus diferite acuze, reușind să‑l izgonească din cunoscuta Mănăstire Studion. Mutându‑se la Mănăstirea Mamas din Constantinopol, dar păstrându‑și același părinte duhovnicesc, avea să fie tuns monah cu numele Simeon.

Contrar atitudinii celor din preajmă, Simeon va crește în virtute după mutarea la Sfântul Mamas, primind din nou darul de a‑L vedea într‑o lumină asemănătoare soarelui pe Mântuitorul Hristos, înțelegând că de acum nu mai viețuiește el, ci Hristos trăiește înlăuntrul lui. La doi ani după intrarea în monahism, Simeon va primi sarcina de a‑i învăța pe frați în biserică, iar, un mai târziu, prin 979‑980, va fi hirotonit ieromonah și va deveni egumen al mănăstirii. Bucuria întâlnirii cu Hristos în lumina Duhului Sfânt va deveni, de acum înainte, o stare firească, constantă, până la sfârșitul vieții lui, mai ales cu prilejul Sfintei Liturghii.

Mănăstirea era mică și neînsemnată în comparație cu vestita lavră de la Studion. Avea un cimitir în care erau îngropați mirenii, iar viața duhovnicească lăsa mult de dorit. Simeon a reconstruit clădirile dărâmate, dar, mai ales, a dorit să zidească suflete. De trei ori pe săptămână rostea cateheze, adresate mai ales monahilor, dar și credincioșilor care veneau, punând accent pe pocăință, rugăciune și dragoste frățească. Râvna lui, dar și iscusința cuvintelor și a faptelor i‑au adus împotrivirea și criticile unor călugări și ale unor oameni care se aflau în înalta societate. S‑a iscat în mănăstire o revoltă a unui grup de monahi, aflați sub atenta observație a unor înalți demnitari eclesiali și imperiali, care doreau să‑l scoată afară din mănăstire. Chiar dacă Patriarhul Sisinie al II‑lea (995‑998) i‑a dat dreptate în cazul călugărilor răzvrătitori, Simeon nu a dorit îndepărtarea acestora, ci i‑a căutat, chemându‑i să viețuiască din nou împreună în aceeași ceată.

Nu a fost scăpat întru totul de ispitele veacului. După trecerea către Domnul a părintelui său duhovnicesc, i‑a pictat icoana și a compus imnuri în cinstea lui. Ziua trecerii părintelui său la Domnul era cinstită cu multă evlavie, anual, la slujbă luând parte monahii care l‑au cunoscut pe marele duhovnic, precum și mulți credincioși. Această pomenire a constituit, însă, prilej de tulburare în Biserica din Constantinopol, Simeon fiind acuzat că cinstește ca sfânt pe cineva necanonizat de Biserică. La aceste acuze s‑a adăugat și un conflict, în jurul unui subiect dogmatic, pe care Simeon l‑a purtat, în intervalul 1005‑1009, cu fostul Mitropolit al Nicomidiei, Ștefan, ajuns cancelar la Patriarhia Constantinopolului. În urma tuturor acestor acuzații, Simeon, acest minunat trăitor al Tainelor lui Dumnezeu, a fost exilat în anul 1009 la Palukiton, lângă Chrysopolis.

Pe lângă personalitatea sa exigentă și mărturiile deliberat provocatoare, care au deranjat în mod special, în scrierile Sfântului Simeon a fost învățătura sa conform căreia numai printr‑o trăire a Duhului putem vorbi cu adevărat despre Dumnezeu și doar cei care‑L văd și‑L aud pe Dumnezeu în chip sensibil pot vorbi despre El. Altfel spus, Sfântul îndemna ca discursul teologic să nu fie separat de experiența care alimentează și împlinește mărturia teologică. Ajuns în exil, Simeon, după ce I‑a mulțumit lui Dumnezeu, i‑a trimis o scrisoare de recunoștință și celui care i‑a pricinuit o astfel de încercare. În cele din urmă, găsindu‑și loc într‑un paraclis închinat Sfintei Mari Mucenițe Marina, aflat în ruină, începe să săvârșească intens slujbe și, mai ales, rugăciune neîncetată, adunând din nou în jurul lui mulți ucenici. Aici va termina opera de compunere și editare a Imnelor iubirii dumnezeiești, una dintre cele mai importante lucrări ale Sfântului Simeon.

A reușit, și la paraclisul Sfânta Marina, să transforme un loc pustiu într‑o mănăstire, continuând să scrie și să se roage, propovăduind că iertarea păcatelor sau sfințirea vieții nu pot fi dăruite fără sălășluirea conștientă în noi a harului Duhului Sfânt. Fiind încercat de o boală grea, care l‑a țintuit la pat, ucenicii l‑au văzut înălțat de la pământ și înconjurat de lumină. După multe nevoințe și încercări, a fost eliberat din durerile trupului, la 12 martie 1022, după ce și‑a cunoscut dinainte sfârșitul. Minunile care au urmat, bucuriile ucenicilor săi și mutarea moaștelor sale la Constantinopol, la 30 de ani de la moartea sa, sunt o mărturie a lucrării lui Dumnezeu, Care oferă celor care Îl urmează nenumărate daruri și binecuvântări.