La momentul martirizării lui Constantin Vodă Brâncoveanu împreună cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu, Doamna Maria se afla închisă în Constantinopol împreună cu nepotul, nora şi ginerii săi. A trebuit să treacă mai bine de doi ani până când, după lupta de la Petrovaradin, Maria Brâncoveanu şi rudele sale au fost eliberaţi. La 5 august 1716, trupele Sfântului Imperiu Roman conduse de prinţul Eugeniu de Savoya învingeau oastea Imperiului Otoman, în conflict pierzându-şi viaţa marele vizir Silahdar Damat Ali Paşa, duşmanul de moarte al Brâncovenilor.
Anton Maria del Chiaro relatează o încercare de răscumpărare a condamnaţilor rămaşi în viaţă din familia Brâncovenilor, zădărnicită de „neîmpăcaţii lor duşmani din Valahia“: „Câţiva binevoitori se interpuseră pentru a obţine de la Vizir, în schimbul sumei de 50.000 de galbeni, eliberarea acestor nenorociţi, sperând că sângele vărsat va fi slăbit furia turcilor. Banii fură împrumutaţi cu enorma dobândă de 30%. Dar, câtă eroare! Neîmpăcaţii lor duşmani din Valahia, găsind noi calomnii, trimiseră Vizirului 40.000 de galbeni pentru anularea liberării celor închişi, cari fură exilaţi la Kutajeh“. Sumele vehiculate sunt exorbitante. S-a dovedit, încă o dată, că partea avantajată de conflictul dintre Brâncoveni şi Cantacuzini a fost cea turcească. 90.000 de galbeni au luat calea Stambulului, iar turcii nu au avut nimic de făcut pentru a-i primi: în schimbul acestor bani, trebuia doar ca prizonierii să rămână închişi.
„Convingerea obştească de vină a sa în destituirea lui Brâncoveanu“
Între timp, Ţara Românească era condusă de domnitorul Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului Constantin. Fidel lui Brâncoveanu, Del Chiaro elaborează o critică dură la adresa tânărului domn şi a rudelor sale. Noul domn avea să se prezinte triumfal poporului la o lună după mazilirea lui Brâncoveanu: „Îşi face intrarea solemnă în ziua de Sfântul Gheorghe, într-o vineri dimineaţă, având marele penaci pe cap şi celelalte însemne pentru astfel de ocaziuni trimise de Poartă“. Cronicarul florentin motivează această solemnitate minuţios pregătită prin faptul că „voia să-şi inaugureze domnia cu o acţiune însemnată, care să preocupe populaţia şi să o distragă de la convingerea obştească, de vină a sa în destituirea lui Brâncoveanu“. Deşi fidel domnitorului martir, Anton Maria del Chiaro nu a fost repudiat. A mai rămas câţiva ani în Ţara Românească, în unele împrejurări fiind chiar invitat de Ştefan Vodă Cantacuzino la masă („Avui onoarea de a lua masa cu el“). Însă nici el, nici ceilalţi străini „moşteniţi“ din vremea Brâncoveanului, nu se mai bucurau de libertatea de odinioară: „Opri mai cu seamă pe noi, străinii, sub straşnice pedepse şi sub orice pretext, de a coresponda cu amicii noştri. A interzis intrarea în ţară a foglietelor (gazete) tipărite pentru aflarea ştirilor şi, lucru curios, oprise chiar intrarea calendarelor din Veneţia. Era o provocare ieşită dintr-o minte confuză şi coruptă, socotită drept sistem politic, care nu avea alt scop decât intenţia urâcioasă de a traduce gazetele din limba italiană în cea grecească şi a reda, după capriciul său, chiar în mod fals, acele ştiri cari puteau influenţa mintea cetitorilor“.
Toate aceste acţiuni ale lui Ştefan Cantacuzino sunt semne că îşi pregătea o domnie îndelungată. Cel puţin o dată pe săptămână îşi vizita tatăl, pe Constantin Stolnicul, care îl povăţuia până după miezul nopţii. Marele vizir Ali Paşa îi trasase aceleaşi sarcini de politică externă pe care le-au avut predecesorii săi: întreţinerea unei corespondenţe cu nemţii, ruşii şi polonii, pentru a informa Înalta Poartă despre activitatea acestor puteri rivale.
„Năpraznică exterminare a ambelor familii, Brâncoveanu şi Cantacuzino“
Atitudinea turcilor faţă de Ţările Române după 1710 trebuie privită prin prisma orientării lor militare asupra marilor puteri creştine. Del Chiaro afirmă că Ali Paşa pecetluise soarta celor două familii boiereşti importante din Muntenia încă din 1711, punerea în aplicare a planului tergiversând doar pentru a obţine o cât mai mare parte din averile lor: „Se ştia de persoane iniţiate că, îndată după pacea cu ruşii, din 1711, Sultanul, de acord cu Marele Vizir, a hotărât o năpraznică exterminare a ambelor familii, Brâncoveanu şi Cantacuzino, şi că pregătise lista celora ce trebuiau să piară ca rebeli faţă de Poartă“. Aşadar, liniştea de care părea că se bucură ţara sub Cantacuzini, după execuţia Brâncoveanului, era doar aparentă. De fapt, turcii pregăteau războiul contra Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Chiar în 1714, în urma unei campanii-fulger, au recucerit peninsula Moreea, învingându-i pe veneţieni. Cronica vremii arată cum a fost implicată Ţara Românească în această campanie: „Marele Vizir pregăti grabnic şi în taină războiul Moreiei. Porunci Principelui Ştefan ca sub pedeapsă de moarte să pregătească în cutare termen două mii de care cu câte patru boi şi tot atâţia oameni de fiecare car, deosebit atâtea mii de saci de făină, de orz, precum şi unt şi miere în mare cantitate. În plus, ceruse şi plată anticipată a tributului pe un an“. Planul turcului era de a porni această campanie împotriva creştinilor cu resurse externe, fără a se atinge de tezaurul împărătesc!
„Nici un alt Vizir n-a sugrumat atâtea paşale“
În august 1716, Damat Ali Paşa conducea o oaste de 150.000 de soldaţi dinspre Belgradul ocupat de turci împotriva trupelor lui Eugeniu de Savoya, unul dintre cei mai de seamă feldmareşali ai Sfântului Imperiu Roman. Strateg desăvârşit, acesta din urmă a ales ca loc al bătăliei Petrovaradinul, o fortăreaţă importantă de pe Dunăre (astăzi în zona Novi Sad, Serbia). La 5 august, deşi depăşiţi numeric, creştinii au repurtat o victorie răsunătoare, respingând asediul otomanilor. În timpul luptei, marele vizir a fost ucis, Ţările Române scăpând astfel de un duşman de temut. Câteva luni mai târziu, în 1717, Eugeniu de Savoya avea să recucerească Belgradul. Cruzimea lui Ali Paşa a fost confirmată chiar de conaţionalii săi: „Demnitarii turci, cari se întoarseră din campanie de la Petervaradin, îmi comunicară în trecerea lor prin Valahia că nici un alt Vizir n-a sugrumat atâtea paşale, în scopul de a le confisca averile. Faptul de a fi bogat era de ajuns motiv pentru pierderea vieţii şi averii, cu atât mai mult când cineva era în graţiile Sultanului“, afirmă Del Chiaro. Una dintre victimele uneltirilor sale a fost chiar imbrohorul prezent în martie 1714 la Bucureşti, care, însoţit de un corp de oaste, după mazilirea lui Brâncoveanu, a aşezat lui Ştefan Vodă Cantacuzino pe umeri propriul său contăş, întrucât caftanul domnesc era sigilat. Apropiat al sultanului, acesta fusese însărcinat cu aducerea bogăţiilor lui Brâncoveanu la Constantinopol. Ali Paşa i-a mijlocit numirea ca paşă de Bender, îndepărtându-l de sultan, şi i-a înscenat, prin câţiva demnitari, o acuzaţie de însuşire a unor bijuterii brâncoveneşti: „Sultanul atins în lăcomia sa, furios, porunceşte uciderea lor. Vizirul dădu atunci ordin grabnic de spânzurarea paşei de Bender, iar capul său să fie trimes la Constantinopol. În acest fel scăpă de un rival, dar îl lipsi şi pe Principele Ştefan de un puternic protector“. Aşadar, şi pierderea lui Ştefan Vodă Cantacuzino fusese pecetluită de acelaşi crud vizir, Ali Paşa, înainte de 1716.
.jpg)
