Damian, cuviosul arhondar de la Cernica, rugător cu inima

Existența unui om nu ­poate fi cuprinsă nici în cuvinte, nici în gânduri. Cu atât mai puțin cea a părintelui ieromonah ­Damian Guțea, arhondarul de la Cernica, monahul care s-a nevoit să nu ­primească nici un gând pătimaș în minte, ­alungându-le cu rugăciunea lui Iisus. „Dacă le arunci de la tine, pier. Iar dacă le încălzești în mintea și trupul tău, ele dau colți. De aceea cazi cu mintea, pentru că vorbești cu ­gândurile”, mărturisea cuvioșia sa. Acest ascet a trăit în ascultare deplină, cu o răbdare pilduitoare, cu o dragoste pentru ­semeni și cu o lumină pe chip izvorâtă din ­slujirea lui Hristos.

Cuviosul părinte Damian Guțea a reușit să facă din arhondărie cea mai binecuvântată ascultare din mănăstire. Ce putea fi mai minunat decât să primești oameni zidiți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, să găzduiești creș­tini cu sufletele vii, să odihnești călători porniți în căutarea lui Hristos, să hrănești pe cei flămânzi în numele Domnului? Să-i mângâi pe cei bolnavi și deznădăjduiți, să-i călăuzești pe cei apăsați de necazuri care căutau o salvare? Pentru toate acestea, el, arhondarul, se afla permanent în aștep­tare. Primul care ieșea în fața căutătorilor, singurul care îi petrecea la plecare, vorbindu-le în numele mănăstirii, căci el îi reprezenta pe toți ceilalți frați și cu chipul lui în memorie ei se întorceau acasă. Viața acestui nevoitor a fost o permanentă rugăciune.

Luptător cu ispitele

Ieromonahul Damian s-a născut în Blejeștiul Teleormanului în 1905, într-o familie de truditori ai pământului, cu șapte copii. „Era un băiat timid și retras, care, atunci când se ducea cu vitele pe islaz, se retrăgea într-o adâncitură a pământului și-și citea rugăciunile. Duminica, împreună cu familia, se ducea la biserică, îl ajuta pe părintele bătrân la slujbe și mergea cu botezul prin sat. La îndemnul acestui preot, în toamna anului 1926, s-a retras la Mănăstirea Cernica, unde a rămas până a fost chemat la Domnul, într-o zi de 14 octombrie, aceeași zi în care intrase în mănăstire, după 72 de ani de ascultare necondiționată, jertfelnică. A fost înmormântat întru nădejdea învierii în cimitirul Mănăstirii Cernica, cu trupul înfășurat într-o rogojină, cu o lumină taborică pe față, iar sub cap i s-a pus o cărămidă inscripționată: «Damian monahul, 1993»”, ne mărturisește părintele Vasile Guțea de la ­Căldăraru, strănepot și ucenic al cuviosului Damian.

În tot acest timp, nu a ieșit din mănăstire decât o singură dată, când a vizitat lavrele Sinaia și Curtea de Argeș. Nici până la poarta cea mare a Cernicăi nu mergea, ci se nevoia permanent, în biserica lui de suflet „Sfântul Nicolae” și în bisericuța „Sfântul Lazăr” din cimitirul istoric al așezământului, luptându-se cu ispitele și necazurile, fidel rugăciunii inimii, voturilor depuse și ascultării pe care o primise de la stareț.

„Dacă un creștin dorește să i se împlinească un lucru bun, trebuie să țină post și să practice rugăciunea stăruitoare prin citiri din Psaltire și Acatistier, cu lacrimi și cu luare aminte, și să-și păstreze curățenia trupească. Aceste trei lucruri sunt fii ai lui Dumnezeu, după cum îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur în ­Rugăciunea de dimineață să se citească: Acatistul Maicii Domnului, dimpreună cu metanii până la pământ, câte poți, iar seara­ Paraclisul Maicii Domnului. ­Acesta este canonul pentru mireni”, le spunea părintele iubitor de tăcere, cu trup astenic și chip apolinic, celor care veneau la ­dânsul pentru sfat duhovnicesc.

Libertate și căldură

„Mă avertiza monahul ascet: «Părinte Vasile, or să te asalteze ispitele, necazurile vieții, la tot pasul. De altfel, întreaga noastră viață este o luptă acerbă cu păcatul și cu săgețile ucigătoare ale vicleanului diavol. Pentru a le birui, avem nevoie de trezvie și cu ajutorul harului vom birui. Adevărata rugăciune, indiferent unde este săvârșită, în casă, în biserică, pe cale, în genunchi, improvizată sau după o anumită rânduială tipiconală, trebuie să îndeplinească următoarele con­diții: să fie liberă, directă, personală și rostită cu toată convingerea și căldura inimii, dacă se poate, cu lacrimi. Când în timpul rugăciunii sau în alt moment se apropie de noi un gând rău, chiar fără de veste, este absolut necesar să-l alungăm și în clipa aceea să rostim Rugăciunea lui Iisus”, ne mai spune strănepotul cuvioșiei sale.

Pentru râvna cuviosului ieromonah Damian, Mitropolitul ­Atanasie Mironescu i-a menționat numele în „Istoria Mănăstirii ­Cernica”, scrisă în 1930; protosinghelul Milia Teodor spunea despre cuvioșia sa că „era un mare rugător, practicant al rugăciunii lui Iisus”; vrednicul de pomenire Episcop Roman Ialomițeanul îl caracteriza ca fiind „un nevoitor cu chip blajin, senin, care practica rugăciunea inimii şi nu a cunoscut decât două drumuri: cel al chiliei și cel al bisericii”.

„Nu lăsa rasa și giubeaua să fâlfâie; strânge-le pe lângă corp; iubește tăcerea și închină-ți gândurile rugăciunii peripatetice!” - îl sfătuia luminatul ascet pe părintele poet Ignatie Grecu. Iar Înaltpreasfințitul Ioachim, Arhi­episcopul Romanului și Bacăului, îl numără pe cuviosul Damian printre cei aproape 40 de părinți deosebiți ai neamului nostru, „care au devenit luceferi și călăuze sfinte pentru credincioși”.

Vrednicul de pomenire protosinghel Ioanichie Bălan i-a dedicat cuviosului Damian un subcapitol întreg în volumul „Convorbiri duhovnicești” și a consemnat mai multe mărturisiri ale acestuia despre rugăciune. De pildă, ieromonahul considera printre cele mai importante rugăciuni nelipsirea niciodată de la slujbele Bisericii, iar printre faptele cele mai bune pentru călugări, neieșirea din mănăstire, tăcerea, fuga de oameni, căci „călugărul nu trebuie să discute cu oamenii, ci cu Dumnezeu, deoarece pentru aceasta a venit la mănăstire, să se roage permanent pentru el și pentru lume”, și sărăcia. Iar cel mai mare păcat care omoară sufletele și le aruncă în pierzare este mândria. „Din pricina încrederii în sine omul este lăsat să cadă în desfrânare, în necredință, în deznădejde”, spunea cuvioșia sa.

Veacul pe care îl trăim nu este unul al postului, ci al răbdării și al bolilor. „Noi avem nevoie de un post lăuntric, pentru a ne ­înfrânge pe noi înșine și pentru a deveni blânzi, smeriți și răbdători”, spunea părintele Damian. Cu acest chip de bucurie, luminat de rugăciunea continuă, lucrător și viu, a rămas ieromonahul arhondar de la Cernica în memoria celor care l-au cunoscut. Oameni care, cu siguranță, au adăugat ceva în viețile lor din smerenia și blândețea sfântă a acestui părinte îmbunătățit.