Danii domnești pentru biserica din Șcheii Brașovului

Pentru românii ortodocşi din Șcheii Brașovului, cel mai important eveniment al veacului al XV-lea a fost ridicarea în piatră a Bisericii „Sfântul Nicolae”. În condiţiile în care patriciatul săsesc se bucura de privilegiile acordate de Matei Corvin sau alte autorităţi maghiare, românii din Şchei sunt protejaţi de domnitorii din Moldova şi Muntenia, care acordă privilegii Braşovului în veacul al XV-lea, cu condiţia ca românilor din Şchei să li se respecte drepturile.

În veacul al XV-lea, cel mai târziu în 1440 - după cum confirmă cercetările ultimelor lucrări de restaurare - se construieşte o biserică din zid cu o navă dreptunghiulară şi absidă poligonală cu patru laturi, cu particularitatea unei muchii în ax pe latura de est şi contraforturi pe vest, zonă în care la scurt timp s-a adăugat un pridvor. Cronicile însă spun că „la anul 1495 căzut-au cu cuget bun spre creştinii dintr-acesta loc, de merseră la Cinstitul Sfat cu mare rugăciune şi cu mare cinste de la Io Neagoe Voevod din Ţara Muntenească şi i-au îngăduit Sfatul de au zidit şi au ridicat beseareca aceasta de piatră şi cu ajutoriu lui Neagoe Voievod, lângă acesta s-au sculat cu ajutori şi orăşanii de aici bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, mici şi mari şi au isprăvit sfântul oltari şi hramul şi clopotniţa cea veche” (Candid Muşlea).

Or, la acea dată, domn al Ţării Româneşti era Vlad Călugărul, care în timpul refugiului său din Transilvania a găsit o bună protecţie la românii din Şcheii Braşovului şi ajungând pe tron îi răsplăteşte, începându-le construcţia bisericii având o planimetrie similară cu edificiul anterior, absida poligonală cu unghi în ax, dotată cu contraforturi, cât şi fragmente de nervuri de cărămidă descoperite, demonstrând, ca şi în cazul contrucţiei precedente, o evidentă influenţă gotică. Cert este că fundaţia mesei Altarului a fost succesiv aşezată pe talpa absidei bisericii de lemn, respectându-se locul sfinţit.

Candid Muşlea susţine că bisericuţa din lemn a fost ridicată la 1299, aşa cum dovedeşte culegerea de documente germane de la Braşov şi la 1495 românii din Şchei cer aprobarea „domnului de pământ” (autoritatea locală) pentru a ridica biserică de piatră, dar conform hotărârii sinodului episcopilor catolici, ţinut la anul 1279 la Buda, „schismaticii” (adică ortodocşii) nu puteau să-şi facă în acele vremuri biserici sau capele, nici a sluji în ele, de aceea aprobarea li se dădu numai după un răstimp de 17 ani, la 1512 când Neagoe Basarab ajunge pe tronul Munteniei. Deci clădirea bisericii de piatră începe pe vremea lui Vlad Călugărul, dar continuă a fi zidită pe vremea lui Neagoe Basarab.

Aşa cum dovedesc cercetările făcute de Direcţia Monumentelor Istorice între anii 1978 și 1988, cea de-a treia construcţie bisericească o porneşte Neagoe Basarab, tot în piatră, cu un plan asemănător precedentei, cu absida poligonală, cu muchii tot în ax şi trei contraforturi, motiv pentru care cronicile locale îi adresează meritate omagii mărinimosului voievod. Cronicarul Radu Tempea confirmă că prin contribuţia acestui voievod „s-au isprăvit sfântul oltari, hramul, tinda cea mare şi clopotniţa cea veche”, deci cei 9 metri lungime şi 7 metri lăţime, confirmaţi în urma săpăturilor din 1941, făcute la 60-70 centimetri adâncime. Biserica de piatră n-a putut fi continuată, căci, după cum ne preci­zează cronica locală, „obicinuita moarte nu l-au lăsat şi au rămas oltariul şi tinda şi clopotniţa neisprăvite” (Arhiva muzeului, Catastif 3, p. 2). 

În schimb, biserica de piatră, rămasă neterminată de Neagoe Basarab, se bucură în continuare de aportul ctitoricesc al mai multor voievozi şi boieri din Muntenia şi Moldova. Lui Neagoe Basarab îi urmează Petru Cercel, fiul lui Pătraşcu Vodă, care, îndemnat de inimoşii protopopi din Şchei, Iane şi Mihai, „au ridicat - ne precizează cronicarul Radu Tempea - tinda bisericii de piatră şi au înfrumuseţat oltariul şi besereca cea veche cu toate chipurile sfinţilor şi cu podoabe, în anul 7092 (=1583)“. Cronicarul Nicolae Grid confirmă adevărul că Petru Cercel „a zugrăvit sfântul oltari”, reuşind astfel să realizeze „cu aprobarea magistratului” prima pictură a bisericii. Un alt cronicar (Doctorul Pop) afirmă că acelaşi voievod a reuşit să edifice „acea parte a bisericii în care femeile ascultă cele sfinte şi chiar turnul din temelie, la 1583”, referindu-se deci la naos şi la turnul cel mare al bisericii. Astfel, pridvorul bisericii se asemăna cu cel ridicat de Petru Cercel la biserica sa din Târgovişte, atât în ceea ce priveşte sistemul de boltire, cât şi similitudinea proporţiilor în secţiune transversală, fiind o construcţie în care serviciul religios se desfăşura numai la parter şi era prevăzut cu arcade şi stâlpi.

În cadrul ultimelor lucrări de restaurare a fost pus în evidenţă parametrul decorativ de origine muntenească al faţadelor navei turnului-clopotniţă, indicând în acelaşi timp unitatea fazei de construcţie. Feţele exterioare ale navei sunt împodobite cu arcaturi cu arhivoltele retrase, grupate câte două prin intermediul unor lesene. Între arcaturi şi cornişa cu trei rânduri de zimţi se intercalează un brâu cu motivul dinţilor de ferestrău, motiv care se regăseşte şi la brâul turnului-clopotniţă. Modenatura a fost subliniată printr-o zugrăveală ce imită paramentul cu cărămidă aparentă şi panouri de tencuială. Acest tip de decor va face şcoală în Transilvania, dând naştere la numeroase interpretări locale în arhitectura românilor transilvăneni, cele mai importante fiind semnalate de specialişti la ctitoriile lui Mihai Viteazul de la Ocna Sibiului şi cea a lui Matei Basarab de la Turnu Roşu-Porceşti.
Deci, prin ajutorul domnitorului Petru Cercel biserica se lungeşte cu circa 10 metri spre răsărit, se lărgeşte în acelaşi timp cu 3 metri şi se înalţă. Se construieşte un Altar nou şi hore, iar spre apus se face tinda femeilor, un paraclis şi un pridvor cu stâlpi, clădindu-se şi turnul din temelie. Pridvorul a fost făcut de data aceasta nu în lung, ci în lat, cuprinzând tot frontul bisericii şi continuând la dreapta şi la stânga lui, spre cele două paraclise, care urmau să se zidească mai târziu (sec. XVIII), având în faţă patru stâlpi de rezistenţă, grafiaţi şi pe foaia de titlu a catastifului din veacul al XVIII-lea (C. Muşlea).

„Ce n-au isprăvit Petru Vodă – scrie cronica protopopului Vasile în continuare – în zilele acestui protopop Mihai (tatăl cronicarului) s-au sculat Aron Vodă de la Moldova de au mai ajutat sfânta besearecă de ce n-au isprăvit Pătru Vodă, Aron Vodă au isprăvit şi au zugrăvit şi au înălţat turnul în anul 1595“. Alte cronici confirmă că „a zugrăvit biserica şi pe dinlăuntru şi pe dinafară cu mulţime de istorii de ale sfinţilor” (Catastiful 2 din Arhiva muzeului, p. 175), mărturii care se regăsesc şi azi fragmentar pe pereţii exteriori ai bisericii. Aron Vodă mulţumea astfel pentru protecţia pe care i-au oferit-o şcheienii în repetatele lui popasuri. Prin hrisovul său din anul 1595, aflat în muzeu, oferea anual bisericii şi „din venitul Ocnelor Ţării Modovei’’ impresionanta sumă de 12.000 aspri (bani turceşti ai timpului) şi alţi 300 „la fieştecare popă, la 4 preoţi şi la 4 postulnici” (Arhiva muzeului, fond Documente, doc. 1/1595). În baza acestei danii s-a acoperit biserica cu ţiglă (16.000 buc.), s-au cumpărat patru cărţi (la 1596), s-au făcut un scaun şi o strană (în 1597), s-a reparat un candelabru şi s-a făcut o „capelă mică de lemn”, probabil un alt paraclis al bisericii (C. Muşlea).

Deşi a suferit numeroase transformări şi adăugiri ulterioare, biserica lui Petru Cercel şi Aron Vodă constituie principala verigă din filiaţia ctitoriilor domneşti la nord de Carpaţi, reprezentând sinteza între arhitectura Transilvaniei şi Ţării Româneşti în secolul al XVI-lea. (va urma)