Darul muzicii în Biserica Ortodoxă

În această perioadă, trecând pragul bisericii fie pentru a participa la slujbă, fie doar pentru a se închina, oricare dintre cei care citesc aceste rânduri a fost întâmpinat de rugăciunile rostite de preoți, dar și de cântări, alese parcă special pentru aceste momente. Dintre acestea, răzbate troparul Învierii Hristos a înviat, care este cântat de toți credincioșii cu bucuria de a fi împreună într-un glas la Învierea Domnului. Pentru mulți, acest aspect reprezintă un firesc, urechea fiind plăcut mângâiată de suișul și coborâșul melodiei, care pare că vine din vremuri de demult, dar există, cu siguranță, și persoane care își pun întrebări legate de locul și rolul muzicii în cult.

Fiind o formă de exprimare a sentimentelor și ideilor într-o manieră specifică, ar fi foarte multe de spus despre muzica bisericească. Pornind de la lucrarea lăuntrică și de la puterea rugăciunii pe care o înalță credincioșii împreună, într-un singur glas, mărturisind prin intermediul cântării bisericești adevărul că Hristos a înviat, ne vom opri doar asupra privirii în ansamblu a ceea ce reprezintă muzica bisericească.

Vom începe cu câteva expli­cații pe care le găsim în scrierile Episcopului Filothei al Buzăului, în prefața la ediția a II-a a Anastasimatarului lui Macarie Ieromonahul din 1856: „Datoriile omului către Dumnezeu, Făcătorul său, sunt multe și nenumărate; dar, din toate, cea dintâi este cea a dragostei și recu­noș­tinței. Aceasta se arată mai cu seamă prin imnurile și laudele ce din inimă le înălțăm către tronul Celui Preaînalt pentru nemărginita Sa îngrijire și negrăita bunătate ce cu atâta bogăție și îndurare se revarsă asupra noastră”. Dintre tipurile de cântări prin care omul își manifestă trăirile sufletești, imnurile și laudele sunt considerate potrivite pentru a se înălța rugăciunea noastră către Dumnezeu în slujbele Bisericii, potrivit tradiției noastre.

Această muzică, pe care o auzim în biserică purtând cu aripile sale nevăzute rugăciunea, mai este numită și muzică psaltică. Își are denumirea de la cei care o execută, de la psalți, adică de la cei care psalmodiază.

Doar muzica autentică poate fi cântată în biserici

Nu orice fel de melodie poate fi cântată în biserică. De aceea, există câteva trăsături specifice muzicii psaltice, proprii modului nostru de rugăciune, care s-au sedimentat de-a lungul timpului. O primă trăsătură este autenticitatea și se referă mai cu seamă la caracterul ei sacru și la împlinirea zidirii sufletești. Întrucât muzica este legată de cultul bisericii și se desfășoară în spațiul acesteia, trebuie să fie consacrată și să se deosebească de muzica din afară. Sfinții Părinți au arătat folosul psalmodierii și au condamnat cu fermitate muzica profană, ca una care îl îndepărtează pe om cu gândul de la Dumnezeu și îi împrăștie mintea.

Din considerentele de mai sus, muzica bisericească păstrează tradiția de a fi deosebită de cea care însoțește celelalte manifestări ale sufletului uman, care nu au legătură cu rugăciunea către Dumnezeu, respectând, așadar, repere vechi.

Despre o altă trăsătură amin­tește Sf. Ioan Gură de Aur: folosul cântării psalmilor. Acesta spune că însuși prorocul David se roagă cu cei care cântă psalmii: „Chiar, mai mult, nu numai pe noi, cei de față, ci și pe cel ce s-a săvârșit dintre cei vii i-a adunat în același duh. Fiindcă și acel fericit proroc a cântat împreună cu noi” (Omilia... despre râvna celor prezenți la biserică și despre ușurătatea celor care lipsesc și despre cântare, în vol. Cateheze maritale, pp.75-76). Parcurgând cuvintele Sfântului Hrisostom înțelegem că rugăciunea comunitară în biserică se desfășoară după formulare de rugăciune prestabilite, multe din ele foarte vechi, care nu oferă doar autenticitate ­rânduielii, ci ne așază într-o comuniune de rugăciune cu sfinții lui Dumnezeu, fiind cei care au alcătuit acele rugăciuni și se roagă împreună cu noi.

Tradiția vie a Bisericii, în care ne aflăm și noi astăzi, ca Trup viu al lui Hristos, actualizează rugăciunea Bisericii și slujbele prin texte prestabilite la noile realități ale vieții bisericești (slujbele sfinților canonizați, diortosirea sau corectarea textelor), folosind însă aceleași mijloace de exprimare: formule liturgice, modele de text... Scopul este păstrarea caracterului sacru al cultului, pe de o parte, iar pe de alta, accesibilitatea cultului pentru omul modern.

Muzica bisericească s-a transmis prin puterea Sfântului Duh

În planul muzicii bisericești se urmează același demers. Cântările urmează modelele cântărilor vechi, deși omul modern nu mai are conștiința transmiterii muzicii de către Duhul Sfânt prin Sfinții Părinți. Alcătuirea de cântări noi, necesare într-o tradiție vie și dinamică a vieții bise­ri­cești, va păstra modelele primite fără a altera caracterul sacru al cântării. Așa cum în biserică, în cadrul rugăciunii comunitare, rugăciunea spontană sau improvizată nu este permisă, tot astfel, în muzica bisericii nu se admite muzica spontană sau improvizată după gustul și priceperea celui care se roagă.

Cine ascultă muzica psaltică se duce cu gândul la Dumnezeu, la tot ceea ce este legat de Biserică, chiar dacă nu este un credincios practicant.

Pentru a crea dispoziția la rugăciune și a-l ajuta pe credincios să aibă folos în zidirea sufletească, muzica din biserici să fie cu bună rânduială și frumos executată. Pentru aceasta e necesară o bună pregătire din punct de vedere teoretic și practic a psaltului, dar și o bună dispoziție sufletească proprie desfășurării slujbelor din biserică.

Semiografia, adică modul de scriere al acestei muzici, în tra­diția de origine bizantină pe care o păstrăm, este strâns legată de modul de interpretare a muzicii și de caracterul ei eminamente vocal și monodic. Semnele specifice îmbracă textul imnografic, indicând exact modul de interpretare, nefiind ceva cu totul exterior. Ele înveșmântează textul slujbei într-o haină frumoasă pentru a-l purta prin glasul interpretului înaintea lui Dumnezeu ca laudă și jertfă duhovnicească, dar și înaintea ascultătorilor ca împreună-rugăciune comunitară.

Din perspectiva celui care cântă, muzica psaltică îi aduce multă satisfacție sufletească, iar cântarea nu este o simplă ocupație. Așa cum muzica aduce bucurie și zidire sufletească celor care o ascultă, ea are aceleași beneficii și pentru cei care o interpretează. Pe lângă preocupările de natură teoretică și interpretativă, care implică o bună cunoaștere și o bună execuție a ei, prin cântare, psaltul participă la rugăciune devenind un trăitor și un înțe­legător a ceea ce cântă.

Mulți credincioși, iubitori ai acestei arte, își doresc să cânte la strană pentru a se implica activ în slujbe și pentru o participare mai intensă la viața bisericii. Demersul lor, deși necesită nu puțină osteneală, este în­dreptățit și de îndemnul Sf. Ioan Gură de Aur: „Învață a cânta și vei vedea câtă plăcere vei simți, pentru că cei ce cântă cântări duhovnicești se umplu de Duhul Sfânt” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, omilia XIX, p. 181).