De ce este necesar şi indicat ca enoriaşii unei parohii să se spovedească la preoţii acesteia?

Întrebarea aceasta ne-am mai pus-o şi cu alte prilejuri, iar răspunsul la ea, rostit su-mar şi în treacăt, a fost aproape acelaşi, şi anume că este po-trivit, necesar şi bine ca enoriaşii să se spovedească la preoţii parohiilor de care aparţin, şi nu în altă parte. Reluăm această problemă arătând argumentele care pledează pentru o asemenea atitudine.

De la început, aş dori să fac precizarea că exprimarea acestor gânduri nu are nimic cu o stare de antipatie faţă de cinul monahal, pentru care am un respect deosebit, pentru jertfa lor de a-şi închina viaţa slujirii lui Dumnezeu şi a contribui la progresul spiritual, moral şi material al acestei instituţii bisericeşti aşa de importantă în structura Bisericii noastre. Nu este cazul şi nici momentul să vorbim despre importanţa mănăstirilor în viaţa religioasă a românilor, în trecut şi astăzi. De asemenea, nu este cazul să vorbim despre relaţiile mele frumoase cu cinul monahal, mulţi dintre monahi şi monahii fiindu-mi studenţi, şi nici despre preţuirea pe care le-o acord, mulţi dintre ei fiind persoane şi personalităţi ale vieţii culturale, teologice, ale scrisului, administraţiei şi trăirii duhovniceşti. În rândurile de faţă avem în vedere doar aspectul pastoral, obligaţiile şi îndatoririle enoriaşilor legate de Taina Spovedaniei şi efectele acesteia asupra lor.

1. Din punct de vedere pastoral, parohia este o grupare de credincioşi care se găsesc sub autoritatea duhovnicească şi canonică a preoţilor slujitori ai acestei unităţi administrative bisericeşti, de care trebuie să asculte, în procesul lor de dobândire a mântuirii. Parohiile sunt bine delimitate teritori-al, iar preoţii au dreptul de păstorire numai asupra acestui teritoriu. De aceea, toate actele mântuitoare, şi mai ales Sfânta Liturghie, Sfintele Taine şi sfintele ierurgii sunt săvârşite de către preoţii slujitori numai în limitele canonice sau admi-nistrative ale respectivei unităţi bisericeşti. Pe de altă parte, fiecare enoriaş aparţine de o parohie, fiind obligat să-şi dezvolte şi să-şi cultive conştiinţa de enoriaş, adică acea conştiinţă că aparţii de o parohie şi că ai datoria de a participa la slujbele săvârşite în biserica acesteia, de a contribui la buna desfăşurare a activităţii pastorale, dezvoltată în ea şi la întreţinerea într-o stare corespunzătoare a locaşului de cult, a curţii şi a cimitirului, acolo unde există.

În virtutea conştiinţei de enoriaş, orice membru al parohiei îşi desfăşoară viaţa religioasă numai în parohie. Prin urmare, şi Taina Spovedaniei trebuie săvârşită în parohia de care aparţinem. A merge şi a te spovedi într-o mănăstire, la un călugăr, ca şi în altă parohie, înseamnă a te rupe de parohie şi de conştiinţa apartenenţei de acea parohie, ceea ce nu este de dorit. Astăzi ne spovedim la preoţii din altă parohie, mâine mergem la o biserică mai mare şi mai frumos pictată, poimâine la o alta cu cor deosebit, şi aşa mai departe, şi aşa pierdem legătura cu parohia de bază, devenind itineranţi, ceea ce este foarte nefolositor pentru viaţa duhovnicească.

2. A te spovedi la un călugăr dintr-o mănăstire sau la un preot din altă parohie înseamnă un efort în plus, să urmăreşti când sunt aceştia liberi, dacă vor să te primească, să parcurgi distanţe destul de mari până ajungi la mănăstirea sau parohia respectivă, în care întotdeauna te vei simţi un străin.

3. A merge la mănăstire sau la un alt preot decât cei ai parohiei înseamnă a dispreţui şi a jigni pe preoţii parohiei tale, având în vedere că orice preot poate săvârşi Taina Spovedaniei. Având în vedere că orice parohie are mai mulţi preoţi, putem alege dintre ei pe duhovnicul nostru, fără să fie nevoie să apelăm la un călugăr sau la preoţii din alte parohii.

4. Viaţa cultică şi duhovnicească dintr-o mănăstire se deosebeşte de cea din parohiile de mir. În mănăstiri se foloseşte Tipicul cel Mare al Sfântului Sava (sec. al V-lea), pe când în parohie se întrebuinţează Tipicul constantinopolitan, alcătuit la jumătatea secolului al XIX-lea, de către protopsaltul Constantin, tradus la noi de pr. I. Călără-şanu şi Anton Pann, la 1851. Lucrul acesta face ca slujbele bisericeşti din mănăstiri să se deosebească de cele din parohii, prin faptul că în bisericile mănăstireşti slujba se săvârşeşte după rânduială, nesărindu-se nimic, pe când în parohii operează principiul „după cum va vrea cel mai mare“, adică putem face unele reduceri.

Aşa se întâmplă şi în practicarea Spovedaniei şi mai ales în aplicarea canoanelor sau a epitimiilor. În mănăstiri şi în practica monahală operează numai acrivia, pe când în parohii operează şi acrivia, dar mai ales iconomia sau pogorământul. Duhovnicii mănăstirilor ar trebui să spovedească pe monahi şi să aplice acrivia, iar duhovnicii preoţi de mir să spovedească pe enoriaşii lor, aplicându-le acrivia şi iconomia, după caz. Dacă un enoriaş merge să se spovedească la un călugăr, poate să aibă surpriza să-l mărturisească „după pravilă“, adică să-l întrebe toate întrebările din chestionar, ceea ce nu se recomandă în adevărata spovedanie. Spovedania corectă este aceea în care penitentul îşi mărturiseşte păcatele care îl apasă pe conştiinţă, la care preotul adaugă întrebările sale pentru a avea o imagine completă asupra stării sufleteşti a penitentului.

5. Trecând acum la aplicarea canonului sau epitimiei, putem vorbi iarăşi de deosebirea dintre mănăstiri şi parohii. În mănăstiri se practică acrivia, a-plicându-se ad litteram prevederile canoanelor şi în special oprirea de la Sfânta Împărtăşanie, pe perioade foarte mari. Or, a aplica azi oprirea de la primirea Sfintei Împărtăşanii, pe perioade foarte mari, este o măsură ineficientă, care nu face altceva decât să îndepărteze pe credincioşi de Biserică. Pentru duhovnic, nu păcatul şi anii de oprire de la Sfânta Împărtăşanie trebuie să primeze, ci pocăinţa şi dorinţa de îndreptare. Pentru monahi, oprirea pe perioade lungi de la Sfânta Împărtăşanie este necesară şi bine-venită, dar pentru un enoriaş de rând, ea nu se recomandă. Credinciosul de rând urmăreşte mântuirea, monahul ţinteşte desăvârşirea (Luca 10, 25-37).

6. Cât priveşte calităţile sau însuşirile pe care le au duhovnicii, pentru a deveni cunoscuţi, acestea le întâlnim şi la duhovnicii preoţi de mir şi la cei monahi. Constatarea care se face uneori că duhovnicii călugări sunt mai buni decât duhovnicii preoţi de mir este neadevărată, căci în ambele tabere găsim oameni de excepţie. Oricum, pentru familişti cu copii, sunt mult mai indicaţi preoţii de parohie, căsătoriţi, cu copii şi experienţă de viaţă de familie, pentru că înţeleg mult mai bine pe credincioşii lor. Aceasta nu înseamnă lipsă de responsabilitate sau slăbiciune, ci o atitudine necesară pentru condiţia umană a credincioşilor.

7. O problemă asupra căreia am dori să mai facem unele constatări este aceea că spovedirea credincioşilor laici la călugări poate să fie un prilej de a le tulbura liniştea sufletească prin mulţimea şi diversitatea păcatelor săvârşite, ceea ce pentru un preot, care trăieşte în mijlocul societăţii şi al oamenilor, este un lucru obişnuit.

Iată câteva motive care pledează pentru săvârşirea Tainei Sfintei Spovedanii la preoţii parohiilor de care aparţin credincioşii, care aduce după sine apropierea şi încrederea faţă de respectivii slujitori, întărirea conştiinţei de enoriaş şi crearea unei legături fireşti şi necesare dintre cre-dincioşi şi părinţii lor spirituali. A te prezenta cu încredere în duhovnicul tău şi a-i oferi sufletul pe tipsie, cu sinceritate şi căinţă, înseamnă a te prezenta înaintea lui Dumnezeu, Care primeşte mărturisirea ta, „şi a te întoarce mai îndreptat la casa şi familia ta“ (Luca 18, 14). (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)