De ce este necesară şi folositoare spovedirea clericilor?

Taina spovedirii clericilor nu este o noutate în sensul teologic, nici în discuţiile dintre slujitorii Bisericii şi nici în viaţa lor practică sau liturgică. Şi aceasta pentru faptul că dintotdeauna Spovedania a fost necesară şi folositoare tuturor categoriilor de credincioşi, clerici şi laici, pentru că toţi suntem oameni şi putem greşi şi toţi avem nevoie de iertare şi de îndreptare. Îndemnul scripturistic de a ne mărturisi păcatele (Iacov 5, 16) se adresează deopotrivă tuturor, căci aşa cum citim şi ne rugăm în ectenia pentru morţi, în rugăciunea „Dumnezeul duhurilor”, „nu este om care să fie viu şi să nu greşească, numai Tu singur eşti fără de păcat” (Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1913, p. 205).

În ciuda acestei realităţi, au existat şi mai există clerici care consideră că Spovedania nu este necesară pentru ei. Unii au susţinut din neştiinţă sau comoditate că Spovedania nu este necesară sau obligatorie şi nici chiar folositoare pentru cei din cler. Alţii, dimpotrivă, au socotit că ea este absolut necesară şi deosebit de utilă pentru un adevărat cleric şi pentru viaţa lui duhovnicească.

Dar, indiferent de părerile unora sau altora, este importantă poziţia corectă a Bisericii care, ca instituţie autorizată, a hotărât necesitatea spovedirii clericilor, ca obligaţie elementară creştină şi cale de desăvârşire.

Care sunt motivele pentru care clerul trebuie să se spovedească?

Mai întâi, importanţa Tainei Spovedaniei în viaţa creştină. După cum bine se ştie, Taina Spovedaniei instituită şi poruncită de Mântuitorul Iisus Hristos (In. 20, 22-23) şi practicată de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii acestora, episcopii şi preoţii, este acea lucrare harică prin care, ca urmare a spovedirii păcatelor, a căinţei şi a părerii de rău pentru ele, ca şi a promisiunii de a nu le mai face, se iartă acestea de către Mântuitorul Iisus Hristos, prin puterea şi lucrarea preotului duhovnic. Ea este Taina renaşterii noastre sufleteşti, a înnoirii hainei Botezului pe care am murdărit-o cu păcatele. Având în vedere că toţi păcătuim, pocăinţa, iertarea şi curăţirea de păcate este necesară pentru toţi, deci şi pentru clerici.

Au existat teologi care au afirmat că preotul fiind purtător al harului Duhului Sfânt, fiind hirotonit şi învestit cu această putere, el nu mai poate păcătui. Or, preotul, deşi se află în starea de a fi purtătorul harului, poate să păcătuiască şi păcătuieşte. Harul preoţiei pe care preotul îl primeşte la hirotonie nu-i creează un fel de platoşă care să-l ferească de păcate, nu-i dă o stare de imunitate faţă de păcat, iar efectele lucrărilor sfinţitoare pe care le săvârşeşte preotul nu depind de starea de păcătoşenie sau nevinovăţie. După învăţătura Bisericii harul lucrează necondiţionat în persoana preotului, aşa cum bem acelaşi vin din pahare diferite, în ceea ce priveşte materialul din care sunt confecţionate.

Având în vedere că păcatul este o realitate în viaţa noastră, nici clericii nu sunt absolviţi de păcat. În această privinţă, textul Sfintei Scripturi ne vine în ajutor: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi” (I Ioan 1, 8). Această realitate aduce după sine şi necesitatea spovedirii acestor păcate, în vederea iertării lor: „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9). Prin urmare, şi preotul, ca om şi creştin, trebuie să se mărturisească. În calitate de creştin, şi preotul este supus poruncii a IV-a bisericeşti care ne cerem să ne spovedim măcar de patru ori pe an sau chiar mai des. Sfântul Simeon al Tesalonicului, vorbind şi scriind în secolul al XV-lea despre obligativitatea Spovedaniei pentru credincioşi fixează datoria preoţilor de a se spovedi: „Toţi trebuie să ne pocăim: şi mireni, şi călugări, şi preoţi, şi arhierei şi nici unul să nu se depărteze de la pocăinţă pentru că toţi am greşit şi greşim şi suntem datori să ne pocăim. Iar cum că pocăinţa sau spovedania este trebuincioasă şi pentru preoţi, ca şi pentru călugări şi mireni, chiar Apostolul mărturiseşte zicând (Iacov 5, 16): „Mărturisiţi-vă păcatele unul altuia şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi”„(Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre pocăinţă, trad. rom. a lui Toma Teodorescu, Tratat asupra tuturor dogmelor, Bucureşti, 1865, pp. 166-167). Această idee o găsim apoi în secolul al XVII-lea în Pravila cea Mare de la Târgovişte, de la 1652, care prescrie obligativitatea spovedirii pentru tot cinul preoţesc, monahal şi mireni.

În al doilea rând, clericii trebuie să se spovedească pentru a fi pildă credincioşilor lor şi imbold pentru a face şi ei aceasta. Chiar dacă Taina se săvârşeşte în secret şi cu discreţie, iar credincioşii nu ştiu dacă preotul se spovedeşte sau nu, el trebuie să pornească de la sine în procesul de curăţire şi apoi să treacă la credincioşii săi. Însuşi Mântuitorul vorbeşte despre aceasta. Criticând ipocrizia fariseilor, le dă exemplul medicului, care trebuie să se vindece pe sine ca să poată tămădui pe alţii: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” (Luca 4, 23). Atitudinea Mântuitorului este mai mult decât firească fiindcă ar fi de neconceput să vorbeşti credincioşilor despre Spovedanie, să-i îndemni să o facă, să asculţi păcatele pe care şi tu, ca preot şi om, le faci, să-i ierţi pe credincioşi de ele şi tu să nu te spovedeşti niciodată. Ar fi culmea fariseismului.

În al treilea rînd, şi clericul are nevoie de sfat şi de povăţuire din partea unui duhovnic, şi mai ales are nevoie de iertarea păcatelor pe care el însuşi nu şi-o poate da. El nu poate rosti asupra sa formula pe care o rosteşte asupra credincioşilor săi, ci trebuie să primească dezlegarea de la alţii, episcopi sau preoţi.

În al patrulea rând, clericul trebuie să se spovedească mai ales pentru faptul că el este liturghisitor al celor sfinte. Necesitatea spovedirii o impun, mai ales calitatea lui de săvârşitor al Sfintei Liturghii. În această privinţă, ne vine în ajutor tot îndemnul Sfântului Simeon al Tesalonicului, pe care îl adresează preoţilor de mir şi celor din cinul monahal, care slujesc Sfânta Liturghie, „ca pururea să se spovedească... şi mai vârtos preoţilor le este de trebuinţă aceasta, fiindcă se apropie pururea de Dumnezeu Cel ce ştie toate şi numai prin pocăinţă dă iertare” (Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre preoţie, trad. rom. cit., p. 355).

În ceea ce priveşte duhovnicul preotului, acesta poate fi un arhiereu, un ieromonah sau un preot. Păcatele legate de săvârşirea celor sfinte, şi în special a Sfintei Liturghii, acestea trebuie spovedite arhiereului, care ar fi bine să fie şi duhovnicul preoţilor de sub păstorirea sa.

Obligativitatea spovedirii preotului înainte de Sfânta Liturghie o găsim în Povăţuirile din Liturghier. Păcatele prescrise aici, pentru care trebuie să ne mărturisim, sunt păcatele capitale: trufia, iubirea de argint, desfrânarea, mânia, lăcomia, invidia, lenevirea spre fapte bune. De asemenea, se prevede obligativitatea spovedirii ori de câte ori simţim conştiinţa încărcată cu păcate mai mari sau mai mici care ne opresc de la slujirea cu vrednicie. În această situaţie, „preotul să nu îndrăznească a sluji Sfânta Liturghie până când nu se va curăţi pe sine de păcatul în care se află, cu căinţă şi mărturisire cu gura înaintea părintelui său duhovnic”. Cum preotul slujeşte şi se împărtăşeşte la fiecare Liturghie, el trebuie să o facă într-adevăr cu vrednicie. Pentru aceasta, numai spovedirea îi dă preotului această îngăduinţă de a se apropia de cele sfinte. Împărtăşirea în stare de necurăţie şi nevrednicie îi aduce după sine osândă aşa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Cor. 11, 29).

Există şi opinia, exprimată de unii clerici, că prin citirea canonului pentru împărtăşire, în care preotul se roagă pentru toate păcatele pe care le-ar fi putut săvârşi sau le-a săvârşit, ca şi rostirea, în timpul Sfintei Liturghii, a rugăciunilor prin care preotul se roagă să i se ierte păcatele cele cu voie şi fără de voie, trupeşti şi sufleteşti, preotul este scutit să se mai spovedească. Această părere este greşită, căci simpla lor citire nu aduce iertarea, ci doar ne conştientizează de starea noastră de păcătoşenie, arătându-ne cât suntem de nevrednici. Simpla lor lectură nu ne scuteşte de mărturisire, căinţă şi nu ne dă dezlegarea. Expresii ca: „Nu strica aşezământul Tău, Biserica, din cauza păcatelor noastre”; „Să nu opreşti pentru păcatele mele harul Sfântului Tău Duh de la darurile ce sunt puse înainte”; „Să nu oprească păcatele mele venirea aici a Duhului Sfânt”; „Iartă-ne toată greşala cea de voie şi cea fără de voie”; pe care le întâlnim în rugăciunile Proscomidiei şi ale Sfintei Liturghii (Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000. p. 116), nu înseamnă spovedanie, ci conştientizarea păcătoşeniei.

Dacă preotul se simte încărcat cu păcate grele şi, din motive obiective, nu se poate spovedi înainte de săvârşirea Sfintei Liturghii, trebuie să o facă negreşit după.

În concluzie, putem spune că nu există viaţă şi trăire creştină fără spovedire şi nici slujire preoţească nu se poate imagina fără practicarea acesteia.

(Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)

            Preoţii şi credincioşii care au întrebări pe teme liturgice şi pastorale legate de Taina Sfintei Spovedanii şi Taina Sfintei Împărtăşanii ne pot scrie pe e-mail: raspunsuriliturgice@gmail.com sau la adresa: Bd. Regina Maria nr.1, Bl. P5B, Sc. 1, Et. 1, Ap. 1, Sector 4, Bucureşti