De ce rostim Crezul? Să întrebăm Părinţii

„Rostirea Crezului înseamnă că, în afară de iubire, ni se cere şi credinţă dreaptă sau adevărată (ortodoxă), spre a putea participa cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe. De aceea, se cuvine ca fiecare din noi să rostim în gând Crezul în acest moment, însoţindu-l pe cel care îl rosteşte cu glas tare, în numele nostru“ (pr. Ene Branişte, Liturgica Specială, p. 257). Prin urmare, rostirea Crezului la Sfânta Liturghie nu semnifică în nici un caz o simplă rânduială tipiconală, ci o condiţie esenţială pentru participarea efectivă a credincioşilor la Sfânta Jertfă.

Introducerea Crezului în cadrul Sfintei Liturghii

Trebuie remarcat că, până la stabilirea esenţială a Crezului niceo-constantinopolitan, care a fost efectuată începând cu anul 381, au fost utilizate mici mărturisiri de credinţă, mai mult sau mai puţin complete. Desigur, foarte puţine aveau un text relativ dezvoltat (vezi Crezul Roman-Apostolic – circa 200-250 şi varianta sa amplificată din secolul al IV-lea în Canonul Ortodoxiei, vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 559-562), unele dintre ele conţinând doar câteva rânduri (vezi două asemenea exemple la nota nr. 2 în Canonul Ortodoxiei, p. 559). Ceea ce nu se poate specifica clar este dacă aceste mărturisiri de credinţă erau utilizate sau nu în cadrul Sfintei Liturghii. În prezent se consideră preponderent că nu, dar în mod sigur erau folosite la Taina Botezului, iar catehumenii erau nevoiţi să le înveţe pe de rost şi să le reproducă în cadrul Tainei la un moment bine stabilit. Părintele Ene Branişte afirmă: „Bisericile nu se puteau lipsi de o mărturisire de credinţă în care să fie cuprinse ideile fundamentale ale învăţăturii creştine: despre Sfânta Treime, despre planul de mântuire, despre Biserică şi Sfintele Taine. Candidaţii la Botez trebuia să cunoască această învăţătură şi să o mărturisească. Baza ei comună exista, deşi formularea era puţin deosebită de la o Biserică la alta după care îşi lua şi numele: Simbolul de credinţă apostolic sau roman (Roma), Simbolul de credinţă al Bisericii din Neo-Cezareea Pontului, Simbolul de credinţă al Bisericii din Cezareea Palestinei, Simbolul de credinţă al Bisericii din Alexandria şi altele“ (Liturgica Generală, p.348). În cele din urmă, toate aceste mărturisiri de credinţă au fost înglobate în Crezul pe care îl folosim astăzi. „Sinoadele Ecumenice din anii 325 (Niceea) şi 381 (Constantinopol) au contopit aceste simboluri de credinţă locale, le-au completat dându-le o formulă unitară şi au dat Bisericii creştine Simbolul de credinţă (Crezul), pe care Biserica Ortodoxă Creştină l-a folosit şi îl foloseşte şi astăzi, aşa cum a fost formulat şi l-a inclus în cadrul Sfintei Liturghii“ (Liturgica Generală, p.348). Însă Crezul nu a fost introdus imediat în Sfânta Liturghie, fiind necesară pentru acest lucru o perioadă de mai bine de un secol. Părintele Ene Branişte precizează: „Includerea Crezului şi rostirea lui în cadrul Sfintei Liturghii se atribuie patriarhului (monofizit) Petru Gnafeus (Fullo) la anul 471, la Antiohia, iar la Constantinopol se pare că s-a introdus mai târziu, pe vremea patriarhului Timotei (512-518), care l-a introdus şi în întreaga Biserică. Crezul era întrebuinţat din secolul al IV-lea la rânduiala Botezului“ (Liturgica Generală, p. 348).

Am decis să abordăm în cadrul acestui material trei mici tâlcuiri ale rostirii Crezului în cadrul Sfintei Liturghii sau la celelalte slujbe. Prin urmare, ne vom referi la texte aparţinând Sfinţilor Gherman al Constantinopolului, Teodor de Andida şi Simeon al Tesalonicului.

Tâlcuirea Sfântului Gherman al Constantinopolului

Vom începe analiza pasajului din Tâlcuirea Sfintei Liturghii, unul dintre cele mai semnificative comentarii din tezaurul patristic. Se impun, însă, mai întâi câteva scurte precizări despre Sfântul Gherman. A fost patriarh al Constantinopolului între 715 şi 729, luptând în ultimii patru ani împotriva ereziei iconoclaste. A fost, însă, silit să se retragă din scaun din cauza intervenţiei împăratului şi a trecut la cele veşnice patru ani mai târziu în 733, la venerabila vârstă de 83 de ani. Titlul real al acestei lucrări de tâlcuire liturgică este Descriere a bisericii şi contemplaţie mistică. Despre rostirea Crezului, Sfântul Gherman face următoarele observaţii: „S-a hotărât să se rostească dumnezeiescul Simbol al credinţei ortodoxe, pentru ca, prin aceasta, să se facă cunoscut tuturor că Unul din Sfânta Treime, Fiul şi Cuvântul Tatălui, Cel mai înainte de început, s-a făcut Om pentru mântuirea noastră, întrupându-Se din Sfânta Fecioară, răstignindu-Se şi îngropându-Se şi înviind. Nu numai prin cuvinte împlinim noi cuvintele dumnezeieşti, pentru ca nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte să se opereze pentru totdeauna mântuirea noastră şi să ne arătăm că suntem vii şi în acelaşi timp suntem şi cetăţeni ai Împărăţiei Cerurilor. Noi mărturisim şi aceasta, că suferinţele au fost purtate cu trupul, dar că dumnezeirea a fost păzită nepătimitoare. În acelaşi timp, însă (noi rostim Crezul), pentru ca, prin rostirea acestui Simbol dumnezeiesc, şi cei necunoscători şi învăţaţi, auzindu-l cântat, să aibă în cunoştinţă pentru totdeauna formulele tainei credinţei şi cele ce nu sunt ascunse pentru urechile multora“ (Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Editura Mitropolia Olteniei, 2005, p. 95). Sunt două raţiuni fundamentale care stau la baza rostirii Crezului în cadrul Sfintei Liturghii. Prima dintre ele este aceea de a mărturisi toată iconomia plinită de Mântuitorul Hristos. Lucrarea Sa de viaţă făcătoare trebuie amintită neîncetat şi mărturisită de fiecare creştin drept-credincios. A doua raţiune este ca, prin rostire, şi cei care nu cunosc carte şi care reprezentau majoritatea persoanelor la vremea respectivă să poată cunoaşte şi mărturisi conţinutul Simbolului de credinţă împreună cu ceilalţi. O remarcă aparte poate fi considerată afirmaţia că la vremea respectivă Crezul era cântat, un lucru într-adevăr deosebit.

Comentariul episcopului Teodor de Andida

Valoarea Comentariului liturgic notat de Teodor din Andida nu este una prea mare, tocmai pentru că reprezintă în multe puncte o simplă redare fidelă a tâlcuirilor Sfântului Gherman al Constantinopolului. Despre viaţa acestui episcop nu cunoaştem aproape nimic în afară de două informaţii esenţiale. A trăit în secolele alXII-lea -al XIII-lea, dar nu ştim exact când s-a născut şi când a trecut la cele veşnice. Comentariul liturgic a fost scris la rugămintea episcopului Vasile al Phitiei. Episcopul Teodor redă aproape identic pasajul notat mai sus din scrierea Sfântului Gherman al Constantinopolului, dar exprimă mai bine partea centrală a acestuia. „Aceste lucruri sfinte sunt săvârşite după Sfintele Sale porunci, pentru ca nu numai prin vorbe, ci şi prin faptele mântuirii noastre, care se săvârşesc, să ne arătăm că trăim, dar în acelaşi timp că trăim într-un mod demn“ (Comentariu liturgic, Editura Mitropoliei Olteniei, 2005, p. 79). Crezul ne aminteşte de toată lucrarea de mântuire a Domnului, dar, totodată, ne îndeamnă nu doar să o mărturisim cu credinţă, ci şi să o împropriem. Păzind poruncile Domnului nu trebuie să le cunoaştem doar drept simple cuvinte, ci să le aplicăm şi să aducem roade duhovniceşti. Trăirea credinciosului este o urmare a lui Hristos, a faptelor săvârşite de Acesta, a împroprierii poruncilor.

Argumentul Sfântului Simeon al Tesalonicului

Unul dintre ultimii mari comentatori liturgici, trecut la cele veşnice în 1429, Sfântul Simeon a ocupat scaunul de arhiepiscop al Tesalonicului. Tratatul asupra tuturor dogmelor credinţei noastre cuprinde numeroase răspunsuri la diverse întrebări legate de cult, şi nu numai. În capitolul intitulat „Pentru ce se citeşte seara şi dimineaţa Simbolul credinţei“, Sfântul Simeon ne oferă un răspuns interesant cu privire la rostirea Crezului şi cu alte prilejuri liturgice: „Preacuvioşii noştri Părinţi zic că îndată ce te scoli să proslăveşti pe Dumnezeu, şi după aceea să mărturiseşti credinţa, şi aceasta e credinţa, Sfântul Simbol. Un oarecare din Preacuvioşi zice că se cade a mărturisi credinţa şi dimineaţa şi seara pentru că, de a veni moartea, să ne afle întru mărturisire“ (Tratatul asupra tuturor dogmelor credinţei noastre, vol. II, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2003, p. 55). Mărturisirea Simbolului de credinţă devine de fapt un act de credinţă faţă de Dumnezeu, o recunoaştere vădită a lucrării Sale.