Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial De şapte decenii în strana bisericii din Luceni

De şapte decenii în strana bisericii din Luceni

Galerie foto (8) Galerie foto (8) An omagial
Un articol de: Oana Nistor - 05 Ian, 2022

Pe malul Jijiei stă de strajă şi-i poartă cu privirea pe trecători micuţa biserică din Luceni, comuna Victoria, judeţul Iaşi. Toate frământările prin care a trecut lăcaşul de cult în ultimul veac l-au avut ca martor pe Mihai Anton, care, din cei 89 de ani de viaţă, 70 i-a petrecut în strană, oferind răspunsurile la Sfânta Liturghie. Puternic ancorat în amintirile trecutului, cu o minte ascuţită şi talent de povestitor, cântăreţul spune că a „tras multe greutăţi, ca fiecare în viaţă, dar m-am rugat lui Dumnezeu să-mi fie de ajutor”.

Rugăciunea i-a fost mângâiere în anii cumpliţi ai celui de-al Doilea Război Mondial, când în satul natal, Luceni, din comuna ieşeană Victoria, s-a trasat o parte din linia frontului. Mărturie vie a unor vremuri pe care doar cărţile ni le mai aştern în faţă, bătrânul Mihai Anton rememorează cu însufleţire acele evenimente de parcă mai ieri s-au petrecut: „Pe aici s-a spus «Soldaţi, vă ordon să treceţi Prutul!» Tot aici ruşii, urcaţi în clopotniţă, trăgeau cu mitralierele în nemţi, iar americanii îşi descărcau avioanele cu bombe. În tot satul, numai câteva căsuţe mai rămăseseră în picioare după război. Iar la biserică, doar Sfântul Altar se mai ţinea într-o parte... Vă daţi seama câtă tristeţe vezi când te întorci din refugiu şi dai cu ochii aproape de nimic. În momente din acelea, ce-ţi mai rămâne să faci decât să te rogi?!”

În căutare de lucru la mănăstire

Frigul, foamea şi bolile au făcut răul şi mai mare. Ajuns prin mila Domnului la 17, apoi 18 ani, tânărul Mihai a început a căuta de lucru, iar Dumnezeu i-a îndreptat paşii spre mănăstire. La Cetăţuia, vechi aşezământ monahal de pe una din colinele Iaşiului, vieţuia pe atunci un călugăr, Teofan, care l-a povăţuit şi i-a pus cartea în mână.

„Am bătut la poarta Mănăstirii Cetăţuia din Iaşi, vă daţi seama că era greu după război, căutam de lucru. După muncă sau când aveam un pic de timp liber, mergeam repede în biserică să ascult slujbele care se ţineau. Iar acel părinte Teofan a văzut ceva în mine şi m-a pus la strană, să cânt cu dânsul. Vă daţi seama că numai după ureche cântam. Încet, încet, hai, hai, şi aşa m-a învăţat rânduiala. Mi-a cunoscut inima şi chiar mi-a şi spus: vei cânta la strană până ai să mori”, rememorează cu emoţie Mihai Anton, care îşi aşază binefăcătorul deopotrivă în rândul oamenilor drepţi, „pentru care cuvântul era cuvânt”, dar şi al oamenilor jertfelnici ,,care se ruga şi postea negru câte 40 de zile”.

După o perioadă petrecută la mănăstire, acesta s-a întors în sat; nu a făcut şcoala de cântăreţi, pentru că pe atunci nu exista nici una, însă lua cărţile de cult acasă şi, precum micii învăţăcei, exersa cântările bisericeşti după ureche şi după modelul celor pe care le ascultase la mănăstire. „Repetam răspunsurile de la strană până mi se părea mie că ies corect. Azi aşa, mâine aşa, am deprins toate cântările. Aici, la biserică, erau doi cântăreţi care s-au apucat de alte năzbâtii, iar părintele m-a luat pe mine să cânt la strană. Ţin minte, parcă a fost ieri, cum prima dată am spus Crezul. Iar preotul Gugoaşă mi-a zis: «Gata, tu rămâi cu mine», şi am rămas”, spune nea Mihai. De atunci, lăcaşul de cult din Luceni i-a fost ca a doua casă cântăreţului de 89 de ani. De altfel, dascălul îi poartă şi acum un respect deosebit părintelui Neculai Gugoaşă, căruia îi şi creionează figura-i jertfelnică: „S-a zbătut mult ca după război să refacă biserica. A fost foarte greu, vă daţi seama că pe timpul comunismului nu primeai fonduri, iar lumea era săracă... Dar biserica zidită, refăcută pe rămăşiţele războiului, e datorită preotului Gugoaşă şi a oamenilor din sat”.

Postire şi rugăciune

În anii grei ai comunismului, când erai prigonit din biserică şi de la întâlnirea cu Hristos, tânărul Mihai găsea soluţii ca să poată fi prezent la Sfânta Liturghie. „Eu aveam serviciu, la Iaşi, şi mergeam zilnic pe jos 50 de kilometri dus-întors. Împreună cu alţi băieţi, ne trezeam la 4:00 dimineaţa, iar la 7:00 eram pe şantier. Înapoi la fel. Dacă prindeam câte o maşină, era minune de la Dumnezeu. Dar eram tineri... Duminica şi la sărbători trebuia să-mi iau câte un concediu medical, o învoire ca să pot veni la biserică. Dar, mai direct, mai pe ocolite, găseam înţelegere la ingineri. Unul chiar mă lua acasă la părinţii lui şi mă puneau să le cânt tropare, condace... tare bucuroşi erau pentru că nu aveau voie să meargă la biserică”, povesteşte dascălul de la Biserica „Sfântul Nicolae”.
Afară de părintele Gugoaşă, de care aminteşte cel mai des, nea Mihai îi trece într-un pomelnic colectiv, pe unii la vii, pe alţii la morţi, pe „încă vreo 12-13, poate chiar 15” preoţi cu care a cântat: Buzdugan, Sauciuc, Fântână, Olaru. E mulţumit şi recunoscător pentru tot parcursul vieţii, pentru oamenii întâlniţi în cale, dar mai ales pentru cei trei copii, cinci nepoţi şi un strănepot, toţi oameni cu stare.

Cât despre anii pe care-i poartă sprinten în spate, aceştia sunt parte a calculelor a căror rezultate doar Dumnezeu le ştie. „Eu sunt mulţumit de atât. Am tras multe greutăţi, ca fiecare în viaţă, dar m-am rugat lui Dumnezeu să-mi fie de ajutor. Fără El nu putem reuşi. Am prins război, foamete, lipsuri, am mâncat ce am avut, am postit, m-am rugat. Eu cred că cine se naşte cu ghemul mare, mare merge, care cu ghemul mititel, mititel merge. Poţi să mănânci aia, ailaltă, dar dacă nu ai zile, gata, te-ai oprit. Alţii fac foamea, trec prin război, înfruntă multe necazuri şi răzbesc cu credinţă; cât le este lăsat de la Dumnezeu, atâta e lăsat”, e convins cântăreţul Mihai Anton.

Doctor în informatică şi doctor de suflete

De puţin timp, în Parohia ,,Sfântul Nicolae” din Luceni slujeşte părintele Constantin Taivan, întors în ţară din Portugalia, unde a locuit împreună cu doamna preoteasă timp de mai bine de 11 ani. Tot acolo s-au născut şi cei doi copii, însă clima umedă care le-a afectat pe nesimţite sănătatea i-a determinat să se întoarcă în ţară. ,,Am ajuns în Portugalia cu o bursă în cercetare, am urmat un doctorat în informatică, eu absolvind în ţară Facultatea de Automatică şi Calculatoare din Iaşi. În 2015 am fost propus diacon, iar în 2016 am fost hirotonit preot de către Preasfinţitul Părinte Timotei, Episcopul ortodox român al Spaniei şi Portugaliei, pe seama Parohiei «Sfântul Grigorie Decapolitul» din Porto-Aveiro. Cu părere de rău pentru Preasfinţitul a trebuit să plecăm, punând pe primul loc sănătatea soţiei, clima nefiind favorabilă nouă”, a spus părintele Constantin.

Revenit în ţară, având un serviciu în IT, s-a gândit că ar fi foarte bine să slujească la o biserică alături de alţi preoţi, însă Dumnezeu a rânduit altfel. „Înfiat” de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, părintele Taivan a primit propunerea de a sluji, ca suplinitor pentru o perioadă de timp, în Parohia Luceni.

„La Luceni am ajuns cumva înainte de timp. Însă Înaltpreasfinţitul Teofan m-a trimis aici, iar eu am venit cu inima deschisă în faţa oamenilor. Această biserică, încălzită cu sobă, îmi aminteşte de o alta din oraşul meu natal, Huşi, unde mergeam la Sfânta Liturghie în timpul adolescenţei, pe când mă pregăteam pentru admiterea la liceu”, îşi aminteşte părintele Constantin Taivan.