Despărţirea de Biserică, despărţire de Dumnezeu

Prezenţa falşilor profeţi, a celor care s-au rupt de comuniunea cu Biserica, fie clerici sau laici, a dus adesea în eroare pe cei simpli. Încă din primele veacuri, ierarhia Bisericii a încercat să delimiteze clar între cei credincioşi şi cei necredincioşi, stabilind ca linie de demarcaţie dreapta credinţă şi primirea Sfintelor Taine. În zilele noastre, mai mult ca oricând, este bine să învăţăm să-i recunoaştem pe cei care pretind că sunt credincioşi, dar nu reprezintă nimic altceva decât „lupi în piele de oaie“, care consideră credinţa un mijloc de câştig şi propovăduiesc de fapt învăţături eretice. Sfântul Ciprian al Cartaginei este un bun îndrumător din acest punct de vedere.

În perioada actuală, participarea la Sfintele Taine este considerată opţională de mulţi din cei care ar trebui să fie membre vii ale Bisericii lui Hristos. Se consideră că rugăciunea individuală combinată cu o serie de practici din cele mai curioase, care nu au nici o legătură cu Biserica reprezintă calea optimă de a ajunge la desăvârşirea spirituală. Este bine să clarificăm acest fapt de la bun început: această cale nu este nicidecum una eliberatoare, care ne simplifică viaţa de ritualurile „complicate“ al Bisericii, ci o ispită, o momeală a diavolului de a ne despărţi atât de comunitatea creştină, cât şi de Dumnezeul cel viu.

„Cine nu are ca mamă Biserica, nu poate avea pe Dumnezeu ca Tată“

Sfântul Ciprian al Cartaginei este ferm din acest punct de vedere. „Cine se desparte de Biserică şi se uneşte cu alta îşi calcă promisiunile faţă de Biserică, şi cine părăseşte Biserica lui Hristos nu va avea răsplată de la Hristos, căci devine un străin, un profan, un duşman. Cine nu are ca mamă Biserica, nu poate avea pe Dumnezeu ca Tată“ (Sf. Ciprian al Cartaginei, „Despre unitatea Bisericii ecumenice“, VI, în „Apologeţi de limbă latină“, PSB vol. 3, EIBMBOR, 1981, p. 438). Acest fragment stipulează foarte clar principiul că nu putem fi bineplăcuţi lui Dumnezeu dacă ne despărţim de Biserica Sa. Este cu neputinţă să afirmi că te rogi lui Hristos şi, în acelaşi timp, refuzi primirea Sfintelor Taine şi participarea fizică la săvârşirea acestora.

Sunt mulţi cei care consideră că Biserica nu îi poate ajuta cu nimic, pentru că au tot ceea ce le trebuie pentru a atinge o carieră înaltă, pentru a avea o familie fericită sau pentru a dobândi slava celor din jur. Toate aceste reuşite sunt însă deşarte fără conlucrarea cu Hristos şi ne transformă în oameni slabi. De îndată ce apar bolile, certurile conjugale, concedierile masive sau reducerile de salariu, aceiaşi oameni care se pretindeau puternici cad în depresie sau manifestă o agresivitate sporită, dau dovadă de lipsă de înţelegere în situaţii mărunte şi, în general, tind să se izoleze de cei din jur. Toate aceste roade nu constituie nimic altceva decât dovada clară a slăbirii sufletului lor, care apare din cauza lipsei de comuniune reală cu Dumnezeu şi cu aproapele.

Sfântul Ciprian al Cartaginei afirmă: „Nu pot sta împreună amărăciunea şi dulceaţa, întunericul şi lumina, ploaia şi seninul, războiul şi pacea, rodnicia şi sterilitatea, seceta şi umiditatea, furtuna şi vremea bună. Să nu creadă cineva că poate îndepărta pe cei buni de Biserică: vântul nu smulge grâul şi nici furtuna nu răstoarnă un copac cu rădăcini înfipte adânc în pământ; numai paiele sunt mişcate dintr-o parte în alta, numai arborii slabi sunt doborâţi de vânt. Pe aceştia cu suflete slabe îi critică şi-i demască Sfântul Apostol Ioan zicând: «Cu noi au ieşit, dar n-au fost cu noi, căci dacă ar fi fost cu noi ar fi rămas cu noi» (I Ioan 2, 19)“ (Sf. Ciprian al Cartaginei, „Despre unitatea Bisericii ecumenice“, IX, p. 441). Credincioşii adevăraţi, nu cei oportunişti, ştiu că adevărata lor putere este cea a lui Hristos, Care a biruit iadul şi ne-a dăruit Învierea. Puterea lor nu se hrăneşte artificial din cunoştinţe omeneşti, dintr-o experienţă de viaţă mai mult sau mai puţin solidă sau din laudele celor din jur, ci constituie o „prelungire“ a lucrării mântuitoare a Duhului Sfânt, Cel ce le călăuzeşte neîncetat viaţa. De aceea, atunci când se petrec diverse evenimente negative, când sunt prigoniţi pentru credinţa lor şi asaltaţi de nesfârşite griji şi necazuri, nu resimt slăbiciune sufletească, ci se bucură de faptul că s-au asemănat şi în răbdarea suferinţei Domnului lor. Pe de altă parte, cei care se rup de comuniunea cu Hristos şi cu ceilalţi creştini, chiar dacă ar face minuni, tot nu ar răscumpăra propria eroare de judecată. În cuvintele Sfântului Ciprian al Cartaginei: „Căci a profeţi, a scoate demonii, a face multe acte de virtute pe pământ este lucru mare şi admirabil, dar nu dobândeşte Împărăţia cerească cel ce făptuieşte toate acestea, dacă nu merge respectând drumul drept al adevăratei credinţe“ (Sf. Ciprian al Cartaginei, „Despre unitatea Bisericii ecumenice“, XV, p. 445).

De asemenea, Sfântul Ciprian al Cartaginei consideră că nici martiriul unor astfel de oameni nu poate fi considerat drept unul care le garantează intrarea în Împărăţia cerurilor: „Asemenea oameni, chiar dacă au fost ucişi în numele credinţei lor, nu-şi vor spăla nici cu sânge greşelile. Vina dezbinării este gravă, de neiertat, şi suferinţa nu o poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. Nu intră în Împărăţia cerurilor cel ce a părăsit Biserica, locţiitoare pe pământ a Împărăţiei cerurilor. Hristos ne-a dat pacea, ne-a învăţat să fim uniţi şi solidari, ne-a recomandat să păstrăm neatinse şi necălcate legăturile dragostei şi ale înţelegerii; nu poate să se numească martir cel ce nu respectă dragostea frăţească“ (Sf. Ciprian al Cartaginei, „Despre unitatea Bisericii ecumenice“, XIV, p. 444).

Din aceste cuvinte ferme se desprinde ideea că nu minunile săvârşite, nici faptele bune nu sunt cele care pot demonstra fără nici un dubiu că persoana în cauză este dreptcredincioasă. Atât timp cât este ruptă de comuniunea cu Biserica lui Hristos, toate aceste fapte nu-i folosesc atât de mult pe cât cred cei din jur. Şi demonii pot face minuni. Şi ateii pot fi binevoitori faţă de cei din jur şi le pot arăta o dragoste reală. Totodată, sunt o mulţime de persoane necredincioase care au răbdat necazuri imense şi nu s-au revoltat împotriva cursului evenimentelor. Cu toate acestea, nu ne-am grăbi să considerăm nici una dintre aceste categorii menţionate anterior ca fiind apropiată de Dumnezeu doar din pricina faptelor pe care le-a lucrat. Frumuseţea acestor fapte păleşte în faţa lipsei de credinţă, a despărţirii inimii noastre de cele sfinte, a lipsei de unire a sufletului nostru cu Dumnezeul Cel adevărat. Orice minune şi orice faptă lucrate fără de Dumnezeu nu reprezintă nimic altceva decât un nou prilej de mândrie, un nou moment în care poţi spune: „N-am făcut rău la nimeni, ci bine tuturor“, cu toate că ţie însuţi îţi faci continuu cel mai mare rău: te desparţi de Hristos.