Despre înnoirea isihastă paisiană la Mitropolitul Antonie Plămădeală

Anul acesta se împlinesc 17 ani de la trecerea în veșnicie a celui care a fost ilustru Mitropolit al Ardealului, Crișanei și Maramureșului - Antonie Plămădeală. Teolog de valoare, cărturar minunat, mitropolit destoinic, ctitor de vocație, iubitor și susținător al artelor, Mitropolitului Antonie îi sunt atribuite numeroase sintagme. Una se referă la spiritualitatea ortodoxă cu referire specială la monahismul românesc, Tradiție și libertate. Aceste două cuvinte sunt cele care dau titlul unui volum intitulat Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, apărut la Sibiu în 1983. În cuprinsul acestuia, mitropolitul accentuează și contribuția monahismului românesc la înnoirea isihastă prin Paisie Velicicovski.

Preocuparea Mitropolitului Antonie cu privire la monahism în general și la monahismul românesc în special rămâne actuală, mai ales că acest an 2022 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț. Paisie de la Neamț (1722-1794) este cel care alături de starețul Vasile de la Poiana Mărului (1692-1767) au făcut ca Țările Române să devină un focar de spiritualitate cu un rol decisiv, declanșându-se mișcarea de revigorare duhovnicească a Ortodoxiei, legată de numele Filocaliei, al treilea moment esențial al spiritualității monahale ortodoxe, după cel egipteano-sinait și cel athonito-bizantin.

Părintele stareților ruși, ucenicul Sfântului Vasile de la Poiana Mărului

Tradiția athonită a rugăciunii, înainte de a ajunge în Rusia, unde a dat naștere la mișcarea stareților din secolul al XIX-lea, a trecut prin România. Mitropolitul Antonie afirma că „Paisie Velicicovski, recunoscut de toți ca părintele stareților ruși, după o scurtă ședere în România în prima sa tinerețe a plecat la Muntele Athos, de unde s-a întors tot în România, pentru că, spune biograful său rus Cetvericov, știa că în România înflorea monahismul și că mulți călugări ruși veneau să caute aici un refugiu liniștit pentru viața singuratică și tăcută. Dorim să remarcăm aici climatul duhovnicesc românesc din epocă, despre care chiar mărturiile străine ne spun că era cu totul înfloritor și vestea i se dăduse departe”. Momentul Paisie subliniază astfel o reacție duhovnicească profund și tipic ortodoxă manifestată în momente critice ale istoriei. Isihaștii au simțit acut atât încordarea dintre forță și iubire manifestată în conflictul dintre Imperiul otoman și Bizanțul creștin, cât și tensiunea internă - lupta nevăzută - ce începea să se manifeste în Europa Occidentală între „luminile” abstracte ale inte­li­genței raționa­liste despărțite de Dumnezeu și lumina transfiguratoare a minții unite cu Dumnezeu prin rugăciune și sfințenie. Mitropolitul Antonie e de părere că Sfântul Paisie „a încercat să întărească duhul rugăciunii neîncetate, orientând-o exclusiv spre con­tem­plație. Țelul său era de a-i îndemna pe toți, de la cei mai experimentați până la novici, să se deprindă cu rugăciunea neîncetată și nu numai de a-i învăța, teo­retic, ci de a-i pune s-o practice”.

Românii au dăruit ucrainenilor pe Petru Movilă, iar din Ucraina a venit la noi Paisie

În timpul Sfântului Paisie, Mănăstirea Neamț devine una dintre cele mai importanate vetre monastice ale Ortodoxiei, cu sute de monahi care practicau rugăciunea lui Iisus. Însă, pe lângă partea spiritual-duhovnicească, mănăstirea cunoaște și o puternică activitate editorială. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în anul 1994 remarca faptul că „la Neamț, Cuviosul Paisie a pregătit pentru neamul său și pentru Biserica Rusă o înnoire spirituală de proporții. Vedem prin aceasta cum lucrează Dumnezeu. Românii au dăruit ucrainenilor pe Petru Movilă, iar din Ucraina a venit un tânăr care s-a adăpat, s-a format în spiritualitatea românească, a cules din Sfântul Munte textele sfinte ale Filocaliei, a organizat traducerea lor și a îm­bo­gățit duhovni­cește pe români și pe slavi”.

În inima Neamțului s-a aflat remarcabila școală ascetic-filologică paisiană, protofilocalică, de traduceri românești și slavone ale literaturii patristice și duhov­nicești bizantine realizate de dascălii paisieni cu o generație înainte de publicarea în greaca bizantină la Veneția în 1782 a celebrei Philokalia. În acest sens, Antonie Plămădeală afirma că Sfântul Paisie „a inițiat o serie de traduceri slave și românești a manuscriselor isihaste din lumea greacă. Această mișcare spirituală și culturală s-a prelungit și după moartea lui Paisie”. Astfel că „după moartea acestuia, curentul rugăciunii la români s-a ramificat în două ramuri: una s-a fixat în Moldova, în munții din nord, în jurul mănăstirilor Neamț, Secu, Sihăstria, alt curent, inițiat de starețul Gheorghe, originar din Transilvania, ucenic al lui Paisie, s-a stabilit în Muntenia, în sudul țării, în jurul mănăstirilor Căldă­ru­șani și Cernica. De aici, Sfântul Calinic de la Cernica l-a răspândit prin alte locuri, precum Schitul Frăsinei din Vâlcea, unde tra­diția rămasă de la el este încă observată”.

Accente paisiene în monahismul românesc contemporan

Fenomenul filocalic modern legat de numele Cuviosului Paisie atestă existența la români a ceea ce se poate defini, în inspirata formulă sugerată în 1994 de actualul Patriarh al României, drept „un destin filocalic și o vocație filocalică”.

În acest sens, și Mitropolitul Antonie remarca: „Deși monahii români au avut dintotdeauna rugăciunea isihastă în mare cinste, ei n-au asimilat-o ca metodă decât în anumite epoci. Pe de altă parte, ei nu au separat niciodată rugăciunea de acțiune. Printr-o smerenie adâncă, n-au încercat să abordeze rugăciunea și con­tem­plația pentru ele însele, evitând a se lansa într-o întreprindere atât de îndrăzneață ca aceea la care îi invita Paisie Velicicovski. Accentele paisiene au lăsat urme. Ele mai pot fi recunoscute și în zilele noastre ici și colo, dar sunt apanajul unor expe­riențe individuale, tainice, neorganizate și nici generalizate, mai ales acolo unde în obști există și posibilități de idioritmie. Majoritatea monahilor au continuat, după Paisie, așa cum se practica și înainte, să pună accentul pe asceză, pe ascultare, pe sărăcie, pe slujirea altora; îna­inte de toate, pe smerenie și pe rugăciunea smerită, așadar pe ceea ce se numește viață activă. Aceasta a fost o cale normală, realistă, conștientă că angajarea pe ea presupune toată viața și că puterile omului sunt limitate și nu trebuie suprasolicitate din primul moment”.

Importanța cercetării Mitropolitului Antonie Plămădeală și accentuarea rolului însemnat al spiritualității românești și al părinților duhovnicești în conducerea membrilor obștii pe linia principiilor duhovnicești sunt subliniate de părintele prof. Dumitru Stăniloae. Acesta afirma: „Înalt­prea­sfințitul Antonie ur­mă­rește și reușește într-un chip uimitor să prezinte viața duhovnicească așa cum se tră­ieș­te în obștea monahală sau cum principiile după care se că­lă­uzește monahismul românesc sunt aplicate în practica vie a ob­știi monahale, în care se îm­ple­tesc străduințele tuturor mem­brilor influențându-se și aju­tându-se unii pe alții în men­ținerea unui chip de viață cât mai conform cu acele principii, nu prin critici aspre, ci dându-și unii altora și luându-se unii pe alții cu cea mai înțele­gătoare iubire… Con­duși de pă­rin­ții du­hov­ni­cești, cu con­tribuția întregii obști, pe calea dreaptă a cizelării amintite, membrii obștii rămân pe aceeași cale și deci în unitate, îmbogă­țindu-se unii pe alții, chiar dacă unii au ajuns la trepte mai înalte, iar alții se află și poate se vor afla mereu pe trepte mai coborâte. Căci toți tind spre aceeași țintă a umanului autentic curățit de zgura patimilor și vindecat de diferitele alterări, deși fiecare e dotat cu altă capacitate și are de luptat cu alte greutăți interioare”.