Despre muzică în scrierile lui Hrabanus Maurus

Preot, abate al Mănăstirii Fulda timp de douăzeci de ani (perioadă în care aceasta a devenit unul dintre cele mai importante centre culturale ale epocii) și, într-un final, arhiepiscop la Mainz, Hrabanus Maurus (aprox. 780-856) a fost unul dintre cei mai învățați teologi ai perioadei carolingiene, un adevărat magister pentru contemporanii săi, care i-au dus mai departe învățăturile. A lăsat în urmă o vastă operă, axată pe mai multe domenii, el remarcându-se deopotrivă ca poet, teolog, pedagog și enciclopedist.  A acordat o atenție deo­sebită muzicii, pe care a amintit-o în varii lucrări, și a scris sau transmis mai departe imnuri.

În enciclopedia sa De universo libri viginti duo se întâlnesc numeroase referiri la acest subiect, iar în cartea a optsprezecea, capitolul al IV-lea, intitulat De musica et partibus eius („Despre muzică și părțile ei”), îi este dedicat în întregime.

Capitolul debutează cu explicarea termenului musica, aceasta fiind o cunoaștere a modulării, compusă din sunet și cântec. Dicta musica per derivationem a musis (De univ. 18, 4, 1) „A fost numită muzică (musica) prin derivare de la muze (musis)”, despre care notează în continuare: Musae autem appellatae apo tou mosthai, id est, a quaerendo, quod per eas (sicut antiqui voluerunt) vis carmi­num et vocis modulatio quaereretur (De univ. 18, 4, 1) „Dar muzele au fost numite ἀπὸ τοῦ μῶσθαι, adică, de la a căuta, deoarece prin ele, după cum credeau anticii, era căutată forța poeziilor și modularea glasului”. De fapt, termenul musica este împrumutat din greaca veche μουσική („arta muzicii”), derivat de la μοῦσα („muză”), originea acestuia fiind incertă, însă dintre teoriile propuse de lingviști, nici una nu prezintă o înrudire cu verbul mai sus menționat. Chiar dacă etimologiile lui Hrabanus nu sunt corecte din punct de vedere științific, se remarcă faptul că primează ideea din spatele textului, realitatea extraverbală fiind criteriul care stă la baza asocierii dintre cuvinte, altfel spus relația dintre cuvinte era reală dacă ele corespondau în ceea ce privește sensul, nu neapărat dacă, într-adevăr, erau înrudite din punct de vedere ling­vistic.

În ceea ce-l privește pe descoperitorul muzicii, Hrabanus aduce în dis­cu­ție trei ipoteze. Prima este sus­ți­nută de Moise, care ar fi afirmat că acesta a fost Tubal, unul dintre ur­ma­șii lui Cain de dinainte de potop (de fapt, Tubal apare menționat o sin­gură dată în Biblie, în Facerea 4, 22, fiind numit „părintele celor care lucrează arama și fierul”, în timp ce fratele său, Iubal, este „părintele tuturor celor ce cântă din chitară și din cimpoi”, în Facerea 4, 21; însă tradiția medievală i-a contopit adesea, numindu-l pe Tubal/Iubal drept „inventatorul muzicii”). Cea de-a doua este susținută de greci, care considerau că inventatorul muzicii a fost Pitagora, analizând sunetul produs de ciocane și corzi întinse (legenda fusese susținută și de către Nicomachos din Gerasa, în lucrarea sa Ἐγχειρίδιον ἁρμονικῆς). Ultima ipoteză, a cărei paternitate este necunoscută, îi numește pe tebanul Linus (după unele legende fiu al zeului Apollo, Linus a fost un vestit muzician, identificat uneori drept inventatorul cântecelor lirice), pe Zethus și pe Amphion (frați gemeni, fii ai zeului Zeus și ai Antiopei; dintre aceștia doar Amphion era asociat cu muzica, el cântând la o liră fermecată) descoperitorii muzicii, după ei aceasta dezvoltându-se și perfec­ț­ionându-se treptat, fiind folosită atât în ritualuri sacre, cât și la toate festivitățile și la evenimentele fericite sau triste. Hrabanus amintește de hymni (imnuri folosite pentru a-L lăuda pe Dumnezeu), hymenaei (cântece de nuntă), threni (cântece de înmormântare) și lamenta (lamentații).

Nici efectul emoțional al muzicii nu este omis, Hrabanus considerând că în absența ei nu se poate vorbi despre o învățare perfectă, deoarece fără ea nu există nimic, căci universul însuși a fost format cu o anumită armonie de sunete, iar cerul se rotește sub o muzică armonioasă. Muzica emoționează și trezește în oameni sentimente dintre cele mai variate: într-o bătălie, sunetul trâmbiței îi însuflețește pe luptători; îi ajută pe vâslași; calmează și vindecă durerile sau oboseala; David, cântând la harpă, a gonit duhul rău care se apropiase de Saul (cf. 1 Regi 16, 23). Hrabanus menționează că și animalele, precum șerpii, păsările și delfinii, ascultă muzică.

Urmează o prezentare detaliată a celor trei părți ale muzicii (armonia, ritmul și metrica), precum și a calităților unei voci, Hrabanus continuând cu descrierea diferitelor instrumente muzicale, oferind, adesea, și alegorii.

Organum (un instrument de suflat cu foale), întrucât era format din două piei de elefant, reprezintă Evanghelia lui Hristos, căci și ea este alcătuită din cele două Legi; cele douăsprezece foale reprezintă patriarhii și prorocii, iar cele douăsprezece conductoare de aramă simbolizează cei doisprezece apostoli, prin care iese un sunet foarte puternic. Același instrument simbolizează Trupul lui Hristos, dar, în același timp, și fericirea în van a oamenilor răi.

Bumbulum cum fistulis (un instrument de aramă și fier, acoperit cu lemn, având douăsprezece tuburi), datorită formei sale, simbolizează un învățător care, împreună cu Duhul Sfânt, vorbește în mijlocul Bisericii; el este ținut în lemn, adică în Hristos (comparat cu Pomul Vieții), iar cele douăsprezece tuburi reprezintă cei doisprezece apostoli.

Sambuca (un instrument cu coarde) are un nume evreiesc, care este tălmăcit „Soare”; întrucât acest instrument era realizat din lemn și putea fi făcut doar pe timpul verii (de aici și numele lui), iar în sezonul rece se usca, el reprezintă oamenii care Îl laudă pe Domnul doar în timpurile prielnice, nu și în cele de necaz sau de persecuție, simbolizate, în chip alegoric, prin frig.

Cymbala (țimbala) simbolizează buzele prin care oamenii Îl laudă pe Dumnezeu, alături de instrumentele muzicale, datorită asemănării lor.

Interesant este faptul că unul și același termen are alegorii diferite, în funcție de celelalte cuvinte cu care este asociat. De exemplu, cithara (țitera), având forma literei delta și douăzeci și patru de coarde, simbolizează Biserica cu douăzeci și patru de învățături ale bătrânilor și credința Sfintei Treimi, precum și sufletul devotat, în care există virtuți. Lyra (lira) reprezintă bucuria fără măsură a oamenilor sfinți. Tympanum (timpanul), fiind mic și ținut în mâini de către sora lui Aaron, Miriam (ea reprezentând sinagoga), simbolizează puțina înțelepciune în mâna sinagogii iudeilor, precum și trupul, slăbit prin post. Dar cele trei instrumente de mai sus, împreună, reprezintă viciile plăcerilor trupești.

Tuba (trâmbița), datorită cons­truc­ției sale, simbolizează faptul că Evanghelia este insuflată printr-un capăt strâmt (adică prin nașterea lui Hristos), cu mărturisirea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, iar prin patru conducte de aer de aramă (adică cei patru Evangheliști) și printr-o bază de aramă (adică prin stabilitatea credinței și a faptelor), se emit sunete pentru tot pământul; tot ea reprezintă glasul sfinților propovăduitori care se aude în toată lumea atunci când propovăduiesc Evanghelia și îi cheamă pe soldații lui Hristos la lupta spirituală și îi învață pe oameni ce e bine și ce e rău. Psalterium (psalterionul) are numeroase alegorii: întrucât corzile sale sunt atinse de jos până sus simbolizează un om care se ridică din iad în împărățiile cerurilor; simbolizează și faptele bune, precum și respectarea celor zece porunci. Împreună, cithara (țitera), tuba (trâm­bița) și psalterium (psalterionul) Îl simbolizează pe Hristos. Mai exact, Hrabanus amintește un verset din Psalmi: Laudate eum in sono tubae, laudate eum in psalterio et cithara „Lăudați-L cu sunet de trâmbiță; lăudați-L cu psalterionul și țitera” (Psalmul 150, 3), considerând că însăși ordinea cuvintelor are o expli­cație mistică, deoarece cu trâmbița este întâmpinat un rege, cu psalterionul I se aduc cântece de laudă lui Dumnezeu, iar cu sunet de țiteră este primit un mire, astfel, nu este nici o îndoială că ele se referă la Hristos, Care este Rege, Dumnezeu și Mire al Bisericii.