Dezbaterile sinodalilor nu s-au mărginit doar la doctrina ariană, ci au privit şi alte probleme practice din viaţa bisericii, cărora trebuiau să le dea o rezolvare. În cele ce urmează nu vom trata discuţiile şi deciziile niceene referitoare la stabilirea datei Paştilor, la reprimirea lapsilor în Biserică, precum şi la reprimirea novaţienilor sau a meletienilor schismatici din Egipt, ci ne vom concentra doar asupra discuţiilor purtate pe marginea Simbolului credinţei.
În Vita Constantini, Eusebiu de Cezareea descrie în mare desfăşurarea lucrărilor din palatul imperial al Niceei. Şedinţa de deschidere a avut loc într-una din sălile palatului, în prezenţa împăratului - intrarea sa fiind prezentată sub forma unui adventus augusti, "asemeni unui înger trimis de Dumnezeu din cer. Constantin era îmbrăcat în veşminte atât de strălucitoare, că aruncau în jur talazuri de fulgere înfocate, cărora li se adăuga orbitoarea sclipire a aurului şi a pietrelor nestemate" (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin, III, 10, 1) - în iunie 325, sinodul încheindu-se la 25 iulie 325, odată cu Vicennalia. Episcopii l-au aşteptat aşezaţi pe scaune, s-au ridicat, l-au întâmpinat, iar apoi au şezut cu toţii, episcopul "cel ce şedea primul în partea din dreapta" (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin, III, 11) rostind un cuvânt de bun-venit, după care împăratul a rostit cuvântul său către sinodali în limba latină, tradus concomitent în greacă, în centrul căruia s-a aflat dorinţa după pace şi unitate în imperiu (cf. Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin, III, 12, 1-5). Am amintit toate aceste amănunte deoarece este vorba de unul dintre cele mai impresionante momente ale istoriei Bisericii, când episcopii de la Niceea, până atunci persecutaţi şi maltrataţi de autorităţile imperiale, sunt trataţi cu respect şi demnitate de însuşi împăratul imperiului. Ce mare bucurie trebuie să fi fost în sufletul lor!
Receptarea deciziilor
Împăratul a prezidat şedinţele la care a participat, iar în lipsa lui, un funcţionar de la palat, pe nume Filomenus, după istoricul Filostorgius, veghea asupra discuţiilor şi număra voturile exprimate. Cu toate acestea, Constantin nu a intervenit în lucrările teologice ale sinodului, ci abia după încheierea acestuia s-a implicat în receptarea deciziilor. Discuţiile s-au purtat în greacă, iar uneori în latină, dat fiind faptul că majoritatea covârşitoare a sinodalilor veneau din lumea greacă. Cercetătorii au propus trei episcopi care ar fi condus discuţiile teologice, anume Alexandru al Alexandriei, Eustaţiu al Antiohiei şi Osius de Cordoba.
Controversa trinitară
Se pare că primul punct al agendei sinodului l-a constituit controversa teologică trinitară. Din puţinele izvoare ce relatează direct despre dezbaterile în jurul Simbolului credinţei, pot fi refăcute unele aspecte fundamentale. După primele discuţii purtate asupra învăţăturii trinitare, partida cu simpatii ariene, formată după Filostorgius din 22 de episcopi, iar după Ghelasie din Cyzic din 17 episcopi, a prezentat o primă formulare a credinţei (pierdută până azi) prin Eusebiu de Nicomidia, dar aceasta a fost respinsă de sinod. Pentru aceasta posedăm mărturia directă a lui Eustaţiu al Antiohiei, redată de istoricul Teodoret de Cyr: "Când se cerceta felul credinţei ereticilor s-a prezentat ca dovadă evidentă scrisoarea blasfemiei lui Eusebiu. Fiind citită în faţa tuturor, a produs imediat o durere profundă auditorilor faţă de decăderea acestui om, care a scris-o şi i s-a făcut o aspră mustrare" (Teodoret Episcopul Cirului, Istoria Bisericească I, 8, 1-2, traducere de pr. prof. Vasile Sibiescu, PSB vol. 44, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 42).
Procedura de lucru
Din această mărturie reiese că procedura de lucru consta în citirea textelor în faţa sinodului, căreia îi urmau dezbaterile necesare pe marginea acestora. După respingerea acestei variante eretice, dezbaterile au continuat. Un punct important l-a constituit dezbaterea asupra termenilor ce urmau a fi folosiţi în formula de credinţă. Din unele scrieri ale Sfântului Atanasie (Despre hotărârile Sinodului de la Niceea 19 şi 20; Scrisoarea către episcopii africani 5 şi 6) reiese că sinodalii au hotărât să folosească numai expresii scripturistice pentru exprimarea adevărului doctrinar, dar arienii au reuşit să folosească expresiile biblice în aşa fel, încât să confirme şi doctrina lor. În cele din urmă nu a mai rămas decât varianta introducerii expresiilor nebiblice "din fiinţa Tatălui" şi "deofiinţă cu Tatăl", pentru a exprima fără echivoc credinţa în dumnezeirea şi egalitatea ontologică a Fiului cu Tatăl (cf. John N.D. Kelly, Altchristliche Glaubensbekenntnisse..., pp. 212-213).
Crezul baptismal de la Cezareea
Eusebiu de Cezareea a propus ca variantă de lucru Simbolul de credinţă al Bisericii sale. Eusebiu fusese condamnat la Sinodul din Antiohia, 324, iar acum trebuia să-şi justifice poziţia teologică. Din Scrisoarea trimisă comunităţii din Cezareea Palestinei imediat după încheierea sinodului, în care se justifică în faţa acesteia că a semnat Simbolul de la Niceea, reiese că Eusebiu a prezentat crezul baptismal din Cezareea sinodalilor, un text doctrinar moştenit de la episcopii de Cezareea de dinaintea lui. Acest simbol, redat de noi în capitolul anterior, păstra subordinaţianismul Fiului faţă de Tatăl, iar prin aceasta era compatibil cu doctrina ariană. Eusebiu ne lasă să înţelegem, în continuarea epistolei sale, că formula sa de credinţă a fost admisă atât de împărat, cât şi de sinodali, fiindu-i adăugat doar conceptul deofiinţă: "Când am propus această formulă de credinţă, nu s-a găsit nimic de zis împotrivă. Împăratul nostru, preaiubit de Dumnezeu, a mărturisit cel dintâi că era foarte bine alcătuită şi că o ţinea şi el, sfătuindu-i pe toţi ceilalţi să o semneze, adăugându-i doar cuvântul deofiinţă" (Socrate Scolasticul, Istoria Bisericească, I, 8).
"Deofiinţă"
Eusebiu de Cezareea ne mijloceşte prin scrisoarea trimisă comunităţii din Cezareea în 325 şi alte detalii privitoare la dezbaterile sinodale: "Când părinţii au redactat această formulă de credinţă că Fiul este "din fiinţa Tatălui" şi este "deofiinţă cu El", noi n-am lăsat să treacă aceasta fără cercetare. S-au făcut deci întrebări şi răspunsuri cu privire la sensul acestor termeni. Părinţii au mărturisit într-adevăr că "din fiinţa Tatălui" înseamnă că Fiul este din Tatăl, dar nu există ca o parte a Tatălui Însuşi. Ni s-a părut şi nouă că e bine să acceptăm acest sens, fiind o învăţătură pioasă că Fiul este din Tatăl, nu însă ca o parte a fiinţei Sale. De aceea şi noi am fost de acord cu acest înţeles şi nu respingem chiar termenul "deofiinţă", având în vedere pacea şi dorinţa de a nu ne depărta de gândirea cea dreaptă" (Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, I, 8 - traducere preluată şi prelucrată după pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Sinodul I Ecumenic de la Niceea de la 325..., p. 42).
Din fragmentul citat, precum şi din alte locuri ale epistolei lui Eusebiu, reiese că părinţii au asigurat pe toţi cei prezenţi că omoousios nu trebuie înţeles în sens materialist, iar în al doilea rând conceptul înseamnă că Fiul nu are nici o asemănare cu creaturile şi nu provine din vreo altă substanţă sau fiinţă decât cea a Tatălui.
" Când am propus această formulă de credinţă, nu s-a găsit nimic de zis împotrivă. Împăratul nostru, preaiubit de Dumnezeu, a mărturisit cel dintâi că era foarte bine alcătuită şi că o ţinea şi el, sfătuindu-i pe toţi ceilalţi să o semneze, adăugându-i doar cuvântul deofiinţă."
Eusebiu de Cezareea
(Va urma)
.jpg)
