Dialogul cu duhovnicul. Condiţiile în care ne putem schimba duhovnicul

Orice mirean, preot, monah, episcop, trebuie să aibă duhovnic în faţa căruia să-şi mărturisească păcatele şi să-şi încredinţeze viaţa sa sufletească; fiecare familie, pentru aşezarea sa, are nevoie de duhovnic şi fiecare apelează la acesta fie pentru spovedanie, fie să întrebe şi să primească sfat sau cuvânt de învăţătură.

În viaţă se întâmplă să nu întâlnim duhovnicul cel mai bun, care să se roage cu tot sufletul pentru fiii săi, pe cineva care nu poate purta sarcinile celorlalţi sau care este foarte aspru în canonul pe care îl dă celor care se spovedesc la el.

Sunt persoane care primesc la spovedanie, pe lângă o „mustrare sufletească“ şi un canon prin care sunt opriţi de la împărtăşanie 2 ani, 7 ani, 14 ani etc., în funcţie de păcatele săvârşite sau „cumulate“.

De multe ori cel care se spovedeşte reţine doar numărul anilor prin care este oprit de la împărtăşanie şi nu face nimic mai mult, nici canon trupesc (post, metanii, milostenie, cercetarea celor bolnavi etc.), nici canon sufletesc (rugăciune, citirea dumnezeieştilor Scripturi, să înveţe pe cel neştiutor în credinţă etc.), ci aşteaptă curgerea anilor.

Preotul îl îndepărtează pe unul ca acesta, dacă nu-l face pe cel care se spovedeşte să aibă zdrobirea inimii prin pocăinţă şi dacă nu-l îndeamnă pe acesta la o viaţă aleasă, trăită în Dumnezeu.

Alte persoane care au primit canon prea greu consideră că nu este corect şi nu este motiv pentru „canonisire“, de aceea aleargă la alt duhovnic pentru că se cred îndreptăţite sau pot fi înţelese mai bine, în spirit creştin - canonul să fie dat cu blândeţe şi iubire, caută dezlegare.

Unul leagă şi altul dezleagă, de voie sau de nevoie.

În contextul acesta mai bine să fii părinte iubitor decât judecător, mai bine îl păstrezi lângă tine decât să-l alungi, mai bine dezgheaţă decât să ardă sufletul celui care se spovedeşte.

Preotul trebuie să fie în calitate de duhovnic prietenul oamenilor, chiar şi al celor necredincioşi; aceştia trebuie să vadă în preot un om al lui Dumnezeu şi nu o persoană inabordabilă care practică anumite ritualuri, dă cu cădelniţa şi cântă: „Doamne miluieşte“.

Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, Sfinţii din calendar au fost extrem de umani, apropiaţi de oameni, în mijlocul oamenilor şi-i iubeau pe oameni cu tot sufletul lor.

Cred că era cu neputinţă întemeierea Bisericii văzute, păstrarea şi transmiterea învăţăturii celei adevărate, mulţimea ucenicilor pe care i-au strâns în jurul lor, dacă nu arătau iubirea şi jertfelnicia lor.

Dacă noi cunoaştem rânduielile bisericeşti şi dacă avem puterea să ne încredinţăm unei persoane care să ne poarte spre Dumnezeu, „atunci nu putem schimba duhovnicul, decât în caz de mare nevoie“. (pr. prof. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 384):

- Atunci când ne mutăm în alt oraş sau în altă ţară este bine să găsim un duhovnic pe care să putem a-l cerceta cât mai des sau atunci când simţim nevoia;

- Când o persoană este chemată la o vieţuire monahală, atunci pe părintele duhovnic îl va găsi în mănăstire, nu poate să plece din mănăstire şi să se spovedească la preotul pe care l-a avut; nu că este păcat, dar nu este indicat;

- După Taina Căsătoriei este indicat ca cei doi să aibă un singur duhovnic, asta însemnând, de cele mai multe ori, că unul din cei doi trebuie să renunţe la duhovnicul său pentru a avea o singură măsură;

- De se întâmplă să fie izolaţi din cauza unei boli sau a unei pedepse (spital sau penitenciar), atunci se va apela cu încredere la preotul care este rânduit în locul respectiv. Acela îţi poate deveni duhovnic, iar dacă Dumnezeu rânduieşte o întoarcere în familie atunci se poate reveni la rânduiala avută înainte de încercarea suferită;

- Dacă se întâmplă ca fiul duhovnicesc să dorească o viaţă mai înaltă din punct de vedere duhovnicesc, dacă sunt probleme pentru care preotul nu-l poate povăţui în căutările lui, atunci poate fi îndrumat către alt duhovnic.

Un lucru trebuie ştiut: „un duhovnic nu poate dezlega pe cel legat de alt duhovnic, atâta vreme cât trăieşte acela“ (Canonul 32 apostolic).

De aceea credinciosul, atunci când doreşte să se mute la alt duhovnic, să ceară binecuvântare de la cel pe care îl are, pentru a avea cugetul curat şi a fi într-o rânduială bisericească.

Dacă vorbim de spovedanie şi de părinte duhovnic într-o societate creştină, care-şi propune să-l caute pe Dumnezeu, când omul doreşte să fie „mădular“ şi „fiu“ al lui Hristos, „atunci El-Hristos e mai înrudit cu noi decât ne sunt chiar părinţii noştri trupeşti“ (Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, p. 136).

Biserica cultivă şi ne propune nouă, creştinilor, duhul ascultării. Creştinii sunt „fiii ascultării“ (1 Petru, 1-14).

Ascultarea, ca faptă liberă, care este legată de credinţă, de nădejde şi de dragoste ne conduce către izbăvire.

În ascultare de Dumnezeu şi de duhovnic căutăm să împlinim voia lui Dumnezeu sau a aproapelui nostru; de aceea ascultarea urmăreşte restaurarea omului căzut, întoarcerea la starea cea de la început pe care a pierdut-o prin păcat.

„Tradiţia ortodoxă îi acordă părintelui duhovnic o importanţă deosebită. Prin ascultare de părintele duhovnic este combătută voia individuală şi este cultivată ascultarea de Dumnezeu“ (Georgios Mantzaridis, Morala creştină, p. 170). Atunci: „un duhovnic poate să fie mare - pentru cei ce îl ascultă, poate să fie mic - pentru cei ce nu-l ascultă şi de nimic pentru cei ce nu-l iau în considerare“ (pr. Teofil Părăian). (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)