Dimitrie Gusti, savantul dedicat studierii satului românesc

Din perspectiva istorică, a vorbi despre satul românesc presupune a face un pas obligatoriu și necesar în lumea lui Dimitrie Gusti. Și aceasta deoarece timp de patru decenii, prin activitatea sa prodigioasă, Gusti și-a pus amprenta asupra universului satului românesc așa cum nimeni nu a mai făcut-o vreodată. Astăzi, 13 februarie, se împlinesc 139 de ani de la nașterea sa și omagiem, astfel, omul și „magna opera” pe care a lăsat-o generațiilor viitoare. Indiferent de pregătirea celor care se apleacă asupra acestei tematici, de la istoricul și cercetătorul pasionat și până la simplul iubitor al muzei Clio, cheia prin care este privit satul de altădată trece și prin filtrul personalității lui Dimitrie Gusti.

Dimitrie Gusti (1880-1955) se naște în ziua de 13 februarie la Bulbucani-Gropnița de lângă Iași, în familia lui Ștefan și a Nataliei Gusti, fiind primul din cei patru copii ai acestora. Părinții săi erau proprietarii unei moșii la Gropnița, locul unde și-a petrecut mare parte din copilăria sa. Aici, a luat contact cu satul românesc, pe care avea să-l studieze cu asiduitate și care avea să-i ofere, mai târziu, celebritatea meritată și recunoașterea națională și internațională. Parcursul edu­cației sale se derulează în Iași, unde absolvă școala primară, liceul și apoi cursurile Facultății de Litere, Drept și Științe din cadrul Universității ieșene. În 1899, face un pas decisiv, și anume începe cursuri universitare în Germania și Franța, care se vor întinde pe parcursul unui deceniu. În acest timp, obține titlul de doctor în filosofie și studiază sociologia cu renumiți profesori, precum Simmel, Weber, ­Durkheim.

Sfatul lui Caragiale

La Berlin, Gusti se împrie­tenește cu „exilatul” Ion Luca Caragiale care, intuind valoarea acestuia, îl încurajează să revină în țară și să-și pună priceperea în slujba națiunii. În 1910, cu studiile desăvârșite și cu un vast bagaj de cunoaștere și înarmat cu ideea de a contribui la dezvoltarea științei românești, vine în țară și își începe ascensiunea în lumea intelectuală devenind profesor al Universității din Iași.

În 1916, se căsătorește cu Martha Stroici, de care se desparte în 1918. În paranteză fie spus, el avea să se căsătorească din nou abia în 1932 cu Elena Miletineanu. Izbucnind Primul Război Mondial, este mobilizat și lucrează la cenzura presei, iar locuința sa ieșeană devine un veritabil salon al intelectualilor români refugiați ori mobilizați. Aici se dezbat teme de mare interes, de departe se detașează necesitatea reorganizării și modernizării țării.

Un prim pas este făcut prin înființarea, în 1918, a Asociației pentru Studiul și Reforma Socială. În 10 octombrie 1918 este ales membru corespondent al Academiei, iar în 1919 devine membru activ al celui mai înalt for științific al țării. După război s-a mutat la București, ocupând o catedră la Universitate. În 1921, asociația creată la Iași s-a transformat în Institutul Social Român, care era o veritabilă rețea ce-i asociază pe cei mai importanți intelectuali ai țării. În cadrul acestuia au fost inițiate discuțiile despre organizarea țării. Conferințele ținute îi sporesc faima lui Gusti. Numai Nicolae Iorga și Anghel Saligny îl depășeau ca prestigiu și notorietate.

Între universitate, sat și politică

Când s-a mutat la București, Dimitrie Gusti împlinise 40 de ani și era în plinătatea forței creatoare, iar acest fapt se vedea în tot ceea ce întreprindea: din 1925 începe campaniile monografice, scrie și publică lucrări științifice, devine vicepreședinte al Academiei. Face și politică, fiind simpatizant al Partidului Național Țărănesc, deține responsabilități importante în stat: este ministru al învăță­mântului între 1932-1933, fondator al Muzeului Satului - 1936, coordonator al primei Enciclopedii a României care apare în patru volume, între 1938-1943. Participă la dezbaterile de idei ale sociologiei europene, este invitat la congrese, este recunoscut în lumea europeană. El este și părintele școlii de sociologie și al metodei de investigație monografice prin care s-au cartografiat satele României interbelice. În jurul său se strânge o pleiadă de intelectuali străluciți, printre care H. Stahl, Mircea Vulcănescu, Traian Herseni, Anton Golopenția. În 1938 are loc cea mai mare campanie de cercetare a satelor românești la care au participat 850 voluntari. Coordonată de Anton Golopenția și D.C. Georgescu, campania a cuprins studierea a 60 de sate din toate provinciile istorice. În 1941, rezultatele muncii au fost publicate în cinci volume.

Care a fost secretul lui Gusti? Cum a reușit el să miște o întreagă societate? Răspunsul ar avea două părți: o relație privilegiată și o apreciere sinceră din partea regelui Carol al II-lea, care l-a sprijinit în toate demersurile sale; a doua parte este exprimată de elevul său H. Stahl: „Tocmai aceasta era marea lui calitate ca profesor, că a știut să-i convingă pe studenții lui că sunt colaboratorii lui, și să-i convingă pe fiecare din ei în parte că are o sarcină, o misiune personală de care răspunde. Mare pedagog a fost Gusti!”

Om al cetății și om al Bisericii

 Un aspect poate mai puțin cunoscut din activitatea lui Dimitrie Gusti este acela că, în special în anii ’30, dar și în scurtul interval cât conduce Academia, ca președinte, el are o colaborare aparte, din poziția de profesor ori de ministru al Instrucțiunii, Cultelor și Artelor, dar și o relație privilegiată cu Biserica Ortodoxă și cu Patriarhii acesteia: Miron Cristea și Nicodim Munteanu.
În 1932, spre exemplu, Dimitrie Gusti participă la Congresul Național Bisericesc, el este cel care și rostește mesajul de deschidere: trecutul românilor se regăsește alături de Biserică, iar credința poate ajuta oamenii să depășească problemele cu care se confruntă, le spune el celor prezenți. Mai mult, perioada ministeriatului său este una bogată în întâlniri de lucru cu Patriarhul Miron Cristea, iar la 1 decembrie cei doi prezidează lucrările Sinodului. De altfel, Gusti participă și anul următor la lucrările Sinodului, la numeroase Te Deum-uri ținute la Mitropolie cu diverse ocazii, iar în 1934, alături de rege, participă la întronizarea episcopilor de Huși, Caransebeș, Cetatea Albă și Ismail. În februarie 1937, Gusti se întâlnește cu viitorul Patriarh Nicodim, pe atunci Mitropolit al Moldovei, cu ocazia venirii acestuia la București la Fundația Culturală Regală „Principele Carol”. Pentru Dimitrie Gusti, Biserica este importantă. Calitatea sa de părinte al cercetării sociologice a satului l-a făcut să înțeleagă rostul Bisericii și locul central pe care aceasta îl ocupă în viața satului, a țăranului, a poporului român.

 Ca un semn de recunoaștere a contribuției Bisericii și a slujitorilor săi aflați în slujba neamului, în 6 martie 1939, la moartea Patriarhului Miron Cristea, Dimitrie Gusti a dat o circulară către toate căminele culturale din țară prin care li s-a cerut comemorarea personalității patriarhului care contribuise la ridicarea satelor, la făurirea României Mari.

Sub indexul dictaturilor 1940-1955

Izolat de legionari și de Antonescu, pentru faptul că s-a bucurat de aprecierea și sprijinul lui Carol al II-lea, apoi de comuniști din același motiv, exceptând perioada 1944-1946, când este președinte al Academiei, Gusti își petrece ultimii ani din viață în sărăcie și amărăciune. La 9 iunie 1948 este exclus din Academie, iar mare parte din lucrările lui sunt ­interzise. Pe 13 august i se taie pensia și nu mai are nici un ­venit.

 G.T. Kirileanu, în memoriile sale, surprinde mizeria în care se zbătea acesta: ,,Gusti lucrează la o cooperativă meșteșugărească care face jucării… iată ce face regimul comunist cu oamenii mari de cultură ai neamului românesc…

Dimitrie Gusti se stinge din viață la 30 octombrie 1955. În ultimii săi ani de viață și-a scris autobiografia: „Nu vreau nici bani, nici onoruri, vreau să creez! Am rămas fidel idealului unei întregi vieți. Încă o dată îmi fac examenul conștiinței, el este foarte pozitiv...­­”