Diplomație și autocefalie: Petru Mavrogheni în presa epocii sale

Obținerea autocefaliei în urmă cu 140 de ani a reprezentat un pas important în istoria Bisericii Ortodoxe Române, dar și în istoria națională, pentru că desăvâr­șea actul independenței de stat. O țară independentă avea nevoie de o biserică autocefală. Alături de sprijinul regelui Carol I, de eforturile înal­ților ierarhi ai Bisericii naționale, cel care a negociat cu stăruință și căruia i se datorează în mare parte acest succes al obținerii autocefaliei a fost diplomatul Petru Mavrogheni (1818-1887), pe care îl prezentăm în rândurile următoare din ipostaza documentelor ori a presei timpului său.

Procesul acesta nu a fost însă unul ușor, întrucât în planul rela­țiilor bisericești între Patriarhia de la Constantinopol și Biserica Ortodoxă Română, dar și între Patriarhie și Statul român, în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, au apărut tensiuni, pe de o parte, generate de legea secularizării averilor mă­năstirești, iar pe de alta de voința domnitorului și a ierarhilor de a proclama autocefalia Bisericii. Aceste relații încordate au rămas multă vreme, chiar și după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.

Vremea „încălzirii” relațiilor diplomatice

Izbucnirea războiului ruso-turc, în 1877, și implicarea României ca parte beligerantă au condus la ruperea legăturilor cu Înalta Poartă, iar reprezentantul diplomatic român la Constantinopol, Ion Grigore Ghica, a părăsit capitala otomană. După ce independența de stat a României a fost cucerită pe câmpurile de luptă din Bulgaria, dar încă nu era proclamată și recunoscută inter­național, odată cu încheierea opera­țiunilor militare, Mihail Kogăl­niceanu, în calitatea sa de ministru de externe, a trimis omologului său otoman Safvet Paşa o scrisoare în care a pledat pentru reluarea legă­turilor între România și Imperiul Otoman. Ca urmare, după Confe­rin­ța de Pace de la Berlin, în septembrie 1878, România şi Turcia au stabilit relaţii diplomatice şi au procedat, conform uzanțelor, la numirea de reprezentanţi diplomatici.

România a trimis în capitala imperiului, ca ministru extraordinar şi plenipotenţiar, pe Dimitrie Bră­tianu, iar Turcia l-a numit, cu acelaşi rang, la Bucureşti, pe Süleyman Bey. Pentru că existau legături istorice și interese vechi, au fost înfiinţate consulate otomane la Iaşi, Călăraşi, Tulcea, Constanţa, Giurgiu, Turnu Severin, Brăila, Galaţi. Statul român, la rândul său, a deschis consulate în orașele mai importante ale Imperiului Otoman. De asemenea, guvernul a desemnat un nou agent diplomatic sau ministru cum mai erau numiți ambasadorii în lumea vechiu­lui regat. Astfel, din septembrie 1878 și până în 1881, reprezentantul României în Turcia a fost Dumitru Brătianu, fratele lui Ion C. Brătianu, iar din 1882 și până în ianu­arie 1885 această însărcinare i-a fost delegată lui Petru Mavrogheni, și ulterior lui Gheorghe M. Ghica.

„Diplomatul gentilom”

Despre Petru Mavrogheni am mai scris în paginile „Ziarului Lumina”, iar figura sa lu­minoasă meri­tă evocată cu prisosință, întrucât credem că, fără contribuția sa, autocefalia s-ar fi obținut greu. Într-un excelent ­studiu, intitulat „Petru Mavrogheni - Diplomatul Genti­lom”, dedicat acestei persona­lităţi a trecutului, pu­blicat în 2007, în „Revista Institutului Diplomatic Român”, istoricul Filip-­Lucian Iorga i-a atribuit inspirat lui Petru Mavrogheni titulatura de „diplomat gentilom”, la care subscriem. A­celași autor consemna, utilizând o sursă documentară, un portret al diplomatului Mavrogheni în ti­nerețe: „Mic de stat, cu privirile adânci, cu maniere cât se poate de alese, foarte inteligent, plin de dibăcie, de o fire elegantă şi mlă­dioasă, capabil de sârguin­ţă şi de muncă, ar fi fost un Domn destul de potrivit…”.

Se cuvine să reamintim câteva date biografice: Petru Mavrogheni s-a născut la Iași, în 1818, într-o ilustră familie în care se regăseau domni ai țării. Își face studiile la Paris şi, revenit în țară, ajunge ministru de finanțe, în 1854. Îl aflăm după 1866 ca deputat și membru al grupării politice conservatoare, iar din 1882 ca agent diplomatic al României la Constantinopol. De aici este numit la Viena, unde se și stinge din viață în 1887.

Despre cum l-au văzut contemporanii pe Mavrogheni avem câteva surse ale epocii. Iată, spre exemplu ce scria publicația „Gazeta de Transilvania” din 13 aprilie 1887: „Petru Mavrogheni a făcut, în tinereţea sa, parte din acel valoros şi patriotic mănunchi de tineri de peste Milcov, cari au lucrat din răsputeri pentru unirea celor două ţări surori; a luat parte la revoluţiunea dela 1866 în contra principelui Cuza şi a făcută parte, ca ministru de finance, din ministerul întocmit după revoluţiune; a făcută asemenea parte, tot ca ministru de finance, din cabinetul conservator presidat de d. Lascar Catargi. Fiind un distins bărbat financiar, măsurilor propuse de dînsul au avut de efect îmbunătăţirea financelor statului român”.

Ziarul „Constituționalul” din 12 iunie 1891 scria la rândul său: „A fost un om de o deplină și netulburată onestitate. Mavrogheni, membru eminent și fruntaș al partidului conservator, a ocupat cele mai înalte funcțiuni în stat. Unul dintre principalii conducători ai mișcării pentru unirea țărilor, el fusese presidentul plin de tact și de patriotism al divanului ad-hoc din Moldova, cu ale cărui resoluțiuni se fălesc cei de astăzi și se vor făli încă multe generații viitoare. Incontestabil cel mai bun ministru de finanțe ce a avut România de la Unire și până la 1888, lui Mavrogheni i se dato­rește întocmirea celor întâi budgete bine concepute și echilibrate...”.

Toate aceste elogii la adresa lui Petru Mavrogheni erau desigur reale, iar în studiul din 2007, citat anterior, avem prezente cuvintele unui alt mare spirit al epocii, Titu Maiorescu, care îl considera pe diplomatul de la Constantinopole „cel mai fin spirit politic, cel mai capabil dintre noi”. Din perioada 1882-1885, în Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe s-au păstrat câteva dosare în care sunt cuprinse elementele activității diplomatice a lui Mavrogheni. Cu un scris îngrijit, care trădează ca formă un om atent la detalii și răbdător, iar ca fond un spirit educat, modern, rapoartele diplomatului către ministerele de resort arată anvergura acestei personalități.

Petru Mavrogheni a știut să utilizeze ascendentul strămoșilor săi, legăturile vechi cu clasa politică otomană, dar și cu factorii decizionali din cadrul Patriarhiei Ecumenice, iar acest fapt s-a reflectat în beneficiul țării sale, al Bisericii din care făcea parte. Nu întâmplător, după ce autocefalia a devenit un fapt împlinit în ziua de 25 aprilie 1885, printre puținii oameni deco­rați de către regele Carol I pentru contribuția adusă la încheierea acestui proces istoric s-a aflat și diplomatul Petru Mavrogheni. Chiar dacă, din motive de sănătate, părăsise Constantinopolul și preluase misiunea diplomatică la Viena, P. Mavrogheni s-a putut bucura de faptul că împlinirea acestui vis era datorat muncii și talentului său.

La moartea sa, survenită la 20 aprilie 1887, la Viena, presa din Ro­mânia îl elogia, iar ziarul „Lupta” consemna că la serviciul religios ținut în capitala imperiului austro-ungar au participat ambasadorii Germaniei, Franței, Angliei, Italiei, Rusiei și Turciei, asistați de tot personalul lor, dar și numeroși români aflați la acel moment în Viena. Era o înaltă recunoaștere din partea corpului diplomatic european față de munca și calitățile acestui diplomat aparte.