Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Discursul inaugural al Împăratului Constantin

Discursul inaugural al Împăratului Constantin

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 18 Sep, 2013
Primul Sinod Ecumenic, ţinut la Niceea în anul 325, a condus la rezolvarea unor probleme presante cu care se confrunta Biserica la vremea respectivă, dintre care cele mai semnificative erau erezia ariană şi data sărbătoririi Paştilor. Reunirea episcopilor s-a făcut cu ajutorul financiar şi la iniţiativa Sfântului Constantin cel Mare, care nu a ezitat să participe şi la lucrările sinodale, prin rostirea discursului inaugural şi sprijinirea bunei desfăşurări a şedinţelor de lucru.
 
Cunoaştem faptul că Sfântul Constantin cel Mare s-a bucurat de mult succes în activitatea sa politică, reuşind să unifice din nou un imperiu dezbinat, să clădească o capitală prosperă în locul uneia aflate în declin şi să pună la respect marii adversari politici din exteriorul graniţelor, precum Imperiul Persan sau triburile germanice. Ştim, de asemenea, că era un general priceput, un administrator eficient, dar şi un om apropiat de Biserică. Era dotat cu o inteligenţă nativă şi o cultură cu mult peste nivelul multora dintre predecesorii săi care activaseră la conducerea Imperiului Roman. Priceperea împăratului Constantin cel Mare nu se reducea însă doar la activităţile politice ale imperiului. Fire practică, el încerca să înţeleagă cât mai bine de ce Biserica se confrunta cu o criză atât de puternică în perioada respectivă şi a decis să convoace Primul Sinod Ecumenic din istoria acesteia. A asigurat întreţinerea tuturor episcopilor convocaţi pe perioada cât aceştia s-au aflat în Niceea şi s-a îngrijit ca mijloacele de călătorie să le fie puse la dispoziţie. Mai mult decât atât, a decis să participe personal în cadrul lucrărilor sinodului. Eusebiu de Cezareea ne relatează următoarele: „Spre deosebire de impunătoarea înfăţişare a lui Constantin, se vedea cât de colo că el se îngrijise să-şi înveşmânteze sufletul cu podoabele fricii de Dumnezeu şi ale cucerniciei: dovadă privirile sale plecate, roşeaţa aşternută în obraji, felul cum păşea şi - de altminteri - întreg felul său de a fi (chiar dacă înălţimea lui îl făcea să-i depăşească pe toţi cei aflaţi în preajma sa); dovadă, frumuseţea lui, ţinuta lui atât de impunătoare, vigoarea de nebiruit a trupului; şi toate aceste calităţi, concurate de blândeţea şi de marea sa bunătate, făceau ca extraordinara-i limpezime de cuget să nici nu poată fi redată în cuvinte“ (Eusebiu de Cezareea, „Viaţa lui Constantin cel Mare“, în: „PSB“, vol. 14, trad. Radu Alexandrescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 129). Relatarea pompoasă a lui Eusebiu de Cezareea ne lasă totuşi să întrevedem un comportament decent, deschis şi lipsit de o autoritate dictatorială, pe care Constantin cel Mare l-a adoptat în cursul lucrărilor Primului Sinod Ecumenic. Dincolo de descrierile encomiastice în care Sfântul Constantin este înfăţişat ca un om cu o putere fizică ieşită din comun, nu există nici un motiv să suspectăm că lucrurile nu au stat astfel. De asemenea, considerăm că Eusebiu de Cezareea nu a inventat nici următorul detaliu: „După ce, păşind mai departe, a ajuns în mijlocul rândului din faţă, Constantin s-a oprit în dreptul unui jilţ mic făcut din aur, care-l aştepta, dar pe care n-a primit să se aşeze, mai înainte ca episcopii să-l fi poftit să ia loc“ (Ibid.). Dacă ar fi să catalogăm într-un singur termen apariţia Sfântului Constantin cel Mare la deschiderea lucrărilor Primului Sinod Ecumenic, acesta ar fi cel de smerenie. Nu a lăsat senzaţia nici un moment că a venit să impună o soluţionare forţată a problemelor discutate, nu a făcut abuz de puterea sa politică, ci a participat în mod smerit, ca un simplu catehumen, fără a se amesteca prea mult în dialogul teologic avansat şi întortocheat care a avut loc. Acest fapt este confirmat şi de discursul său inaugural centrat asupra temei sale favorite: unitatea bisericească.
 
În primul rând, împăratul Constantin cel Mare a mulţumit lui Dumnezeu pentru că a împlinit dorinţa sa de a-i întâlni pe majoritatea episcopilor adunaţi la un loc, chiar şi într-o situaţie dificilă cum exista la vremea respectivă. Apoi a continuat printr-o analogie, comparând războiul dus de Biserică împotriva diavolului cu cel pe care el însuşi îl dusese împotriva celorlalţi conducători romani, cu toate că a recunoscut că dificultăţile create de neînţelegerile din sânul comunităţii ecleziale erau mult mai mari decât ale oricărui conflict armat. Iată ce afirmă: „După ce - cu îngăduinţa şi împreună-lucrarea lui Dumnezeu - mi-am biruit unul după altul duşmanii, socoteam că nu îmi mai rămăsese decât să-mi mărturisesc recunoştinţa înaintea lui Dumnezeu şi să mă bucur de bucuria celor izbăviţi de El cu mâna mea. Dar când am aflat de cearta iscată între voi (o ceartă la care nu m-aş fi aşteptat niciodată), n-am nesocotit câtuşi de puţin cele ce-mi ajunseseră la ureche, ci dimpotrivă, rugându-mă în sinea mea să-mi fie îngăduit să iau asupra mea şi această purtare de grijă, v-am chemat grabnic la mine pe toţi“ (Ibid., p. 130). Biruinţa câştigată din punct de vedere politic este privită drept una inferioară faţă de cea care trebuie obţinută pe plan religios. Sfântul Constantin cel Mare demonstrează echilibru şi discernământ în spusele sale, dar, conştient că un consens dobândit parţial nu va conduce la rezolvarea lucrurilor, insistă asupra ideii de pace: „Totuşi, numai atunci am să pot eu socoti că mi s-a îndeplinit cu adevărat dorinţa, când vă voi vedea mânaţi de aceeaşi bunăvoire unii faţă de ceilalţi, şi când, deasupra tuturor, va stăpâni - singură aducătoare de armonie - pacea; pacea aceea pe care voi, ca unii care v-aţi afierosit, s-ar fi cuvenit să o binevestiţi în jurul vostru“ (Ibid., p. 130). Discursul se încheie cu un îndemn la clarificarea neînţelegerilor printr-o expunere exactă a acestora şi un accent pus asupra îndeplinirii voii lui Dumnezeu prin acest act. După discursul echilibrat şi nepărtinitor prin care a atras atenţia asupra elementului esenţial al întrunirii, respectiv recâştigarea păcii la nivel bisericesc, Sfântul Constantin cel Mare a continuat să se implice activ în cadrul lucrărilor sinodale. Eusebiu de Cezareea ne mărturiseşte următoarele: „Fiecare grupare se sprijinea pe o mulţime de argumente, ceea ce a făcut ca la început să se işte sfadă mare. Împăratul asculta pe toţi vorbitorii şi cântărea spusele lor cu luare-aminte şi fără părtinire. Şi tot reţinând câte ceva din tezele fiecărei grupări, a făcut ca ireductibila lor înverşunare să facă loc, treptat, apropierii. Şi de vreme ce cu fiecare şedea de vorbă cu omenie (...), impresia pe care o lăsa era aceea a unui om din cale afară de plăcut; lucru care i-a şi îngăduit ca pe unii să-i convingă, la alţii să mai poată stărui, să-i laude pe cei ce vorbiseră bine - pe toţi aducându-i la calea împăcării. Şi aşa a fost până când, în cele din urmă, i-a făcut pe toţi să se poată înţelege deplin în legătură cu toate subiectele contestate“ (Ibid., p. 131). Ar fi puţin cam mult să afirmăm că meritul principal în soluţionarea problemelor discutate la Primul Sinod Ecumenic îi aparţine Sfântului Constantin cel Mare. Cu toate acestea, prin discursul său plăcut, prin comportamentul său decent, lipsit de orice dorinţă de subjugare sau abuz de putere, precum şi prin diplomaţia sa aleasă, aplicată cu discernământ, Sfântul Constantin a avut un rol important în cadrul dialogului teologic de la Primul Sinod Ecumenic. De altfel, a împlinit ceea ce urma să spună mai târziu Sfântul Macarie cel Mare: „Cu un cuvânt bun şi pe cel rău îl îmblânzeşti, dar cu un cuvânt rău şi pe cel bun îl înrăieşti“. Cu toate acestea, tactul şi diplomaţia sa ar fi fost inutile fără binecuvântarea şi harul Duhului Sfânt, care au inspirat un om încă neprimit în rândul creştinilor să aducă la un loc toţi episcopii importanţi ai Bisericii din întreaga lume.