„Doar îmbogățirea duhului nostru face suportabilă bătrânețea”

Cuviosul Sofronie Saharov (1896-1993), cunoscut și ca Sfântul Sofronie de la Essex, numele mănăstirii britanice în care s-a nevoit o parte a vieții sale, după experiența athonită și occidentală, de unde a descoperit semenilor săi lumina credinței și pe Dumnezeu „precum este” şi a îndrumat spiritual mulţime de ucenici, este unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți sfinți ai zilelor noastre. Ucenic al Sfântului Siluan Athonitul (1866-1938), Cuviosul Sofronie a preluat și întrupat apoftegma acestuia: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”, arătând că viața creștină autentică este o probă de smerenie și de pocăință deplină, însoțite de nădejdea iertării și a mântuirii.

Contemporan cu noi, asemenea sfinților și părinților cu viață îm­bunătățită din lumea noastră, el ne arată că sfințenia sau desă­vârșirea nu este o utopie, un ideal sublim, dar intangibil al Ortodoxiei, ci reprezintă țin­ta și sensul cel mai înalt al vieții umane. În același timp, pentru pilda și rugăciunea unor astfel de „îngeri pământești” și „oameni cerești”, a unor asemenea „îngeri în trup”, care s-au eliberat de toată zgura păcatelor și au înlăturat din sufletele lor întunericul patimilor, Bunul și Milostivul Dumnezeu, din iubirea Sa infinită față de noi, păstrează lumea prezentă și îi poartă de grijă mai departe, în ciuda tot mai numeroaselor frământări și tulburări care, toate, au un rol pedagogic, acela de a ne descoperi, apropia și conduce către Dumnezeu și către mântuire.

Iubitor de Frumos, un Frumos supraființial - Dumnezeu, spiritual sau duhovnicesc, manifestat prin lucrarea faptelor bune și a virtuților creștine, dar și cel fizic, artistic sau estetic, a căutat să arate lumii fru­musețea ei intrinsecă, manifestată în rațiunile profunde, așe­zate de Creatorul ei în fiecare lucru și realitate zidită, ce se așteaptă descoperite și cultivate.

Prin artă și cuvânt, prin viață și rugăciune, dar mai ales prin trăire și simțire, Cuviosul Sofronie este un far călăuzitor în vremuri de cumpănă și de neliniște, spre pacea sufletească și spre desăvârșire.

Ca și în cazul altor Părinți duhovnicești cu viață sfântă din vremurile noastre, sfaturile și îndemnurile duhovnicești ale Cuviosului Sofronie sunt de un farmec duhovnicesc aparte, având un caracter practic deosebit. De altfel, iubitorii scrisului patristic și duhovnicesc, lecturând în duh scrierile du­hov­nicești, adică nu doar ca pe un exercițiu intelectual sau mintal, ci încercând să-și împroprieze sau să întrupeze în viața lor cele lecturate, „atât cât îi este cu putință omului” și după așezarea sa interioară, au sentimentul că fiecare din cuvintele duhovnicești ale acestora nu au fost rostite „odată”, unele dintre ele cu secole înainte, ci au convingerea că, indiferent de vechimea lor, își păstrează prospețimea și farmecul lor intrinsec, ca și cum ar fi rostite ieri, pentru noi, oamenii de astăzi, și se vor adeveri sau împlini deplin în vremurile care vor veni.

Creștinul iubitor de viață curată și înaltă va găsi în scrierile Cuviosului Sofronie gânduri profunde despre viață și moarte, despre războiul duhovnicesc împotriva răului, a păcatelor și patimilor, despre frumusețea vieții virtuoase și puterea rugăciunii curate sau, mai scurt, despre infinitul univers duhovnicesc creș­tin, cu luptele și zbaterile sale, dar mai ales cu mângâierile și bucuriile sale.

Boala - „repetiție la moarte”; moartea - cale spre „Marea Întâlnire” 

Starețul Sofronie a vorbit, în scrierile sale, despre viața în lume și în trup, dar mai ales despre viața în Duh. Una dintre temele profund analizate este cea a vârstelor spirituale. Conglăsuind cu întreaga noastră spiritualitate ortodoxă, cuviosul părinte vor­bește despre etapele vieții duhov­nicești, așa cum sunt ele delimitate de Sfinții Părinți: asceza și mistica sau purificarea, iluminarea și desă­vârșirea, fiecare dintre acestea cu specificul ei. Asceza - ca eliberarea de păcate și de patimi, forme ale răului în lume, în viața și în sufletul nostru; și mistica - etapa dobândirii darurilor duhovnicești și a lucrării virtuților, culminând în iubire, virtutea care îl unește pe om cu Părintele său ceresc.

Tratând însă despre etapele vieții duhovnicești, Cuviosul Sofronie nu face abstracție de realitățile tangibile, concrete, de viața în lumea materială și în trup. Astfel, o realitate asupra că­reia a meditat profund este bătrânețea, cu ultimă etapă a vieții umane, pe care o înțe­lege în mod pozitiv, ca o vârstă a îm­bogățirii spirituale. Această etapă a vieții este însoțită de slăbiciuni, neputințe, boli și de dureri ale trupului, însă cuviosul părinte învață că slăbiciunile trupului se pot transforma în comori ale sufletului, că odată cu slăbirea puterilor fizice creștinul poate lucra la amplificarea vieții lăuntrice, iar aceasta îi dă spor duhovnicesc, mângâiere și, în final, mântuire. Sau, cum atât de frumos și adevărat spunea el: „Doar îmbo­gă­țirea duhului nostru face suportabilă bă­trânețea”.

Moartea însăși era considerată de stareț cale spre întâlnirea cu Adevăratul nostru Părinte, iar boala - o adevărată repetiție a acestei lecții ultime din viața aceasta, dar inaugurând viața veșnică; o reală „repetiție la moarte”. Precum mărturisea Părintele Zaharia Zaharou, ucenic prețuit al starețului, cu patru zile înainte de moarte Cuviosul Sofronie a închis ochii și nu a mai vorbit cu ucenicii, experiind în profunzimi realitățile lumii viitoare. Avea fața luminoasă, ca la Sfânta Liturghie. Nu mai deschidea ochii, pentru a nu se risipi în cele trecătoare, nu mai scotea nici un cuvânt, pentru a fi atent la cântările îngerești, în care aștepta să intre deplin. Din când în când, își ridica mâna și îi binecuvânta pe ucenici, cu o dragoste la măsura iubirii dum­nezeiești.

„Să cultivăm bogata lume spirituală sau lăuntrică” 

Cu privire la ultima parte a vieții în trup, Cuviosul Sofronie avea o viziune pozitivă, duhovnicească, arătând că aceasta trebuie să devină o perioadă în care, pe fondul diminuării puterilor trupești și al înmulțirii slăbiciunilor și neputințelor fizice, suntem chemați să descoperim și să cultivăm bogata lume spirituală sau lăuntrică. Păcatele, cel puțin cele fizice, par a-și mai pierde din putere, odată cu trupul, „casa” lor, lăsând locul cultivării și rodirii virtuților spirituale.

Sau, pentru a nu știrbi din fru­musețea și profunzimea cuvintelor sale, ca un prilej de adâncă meditație, spre îmbună­tățire duhovnicească și spre mântuire, vom lăsa cuvintele cuviosului părinte să ne vorbească: „«Bătrânețea nu-i bucurie!», se spunea cândva, dar ea poate fi o perioadă extrem de importantă. Pe de o parte, ca posibilitate a unor profunde experiențe, iar pe de altă parte, ca timp pregătitor, plin de frică și entuziasm pentru ieșirea din cele pământești, de la cele vremelnice la cele nestrămutate și veșnice”.

Într-o vreme în care sufletul omului este frământat de tot felul de frici: frica de boală, frica de hoți, frica de şomaj sau sărăcie, frica de semeni sau de aproapele, ba chiar frica de a trăi viața și mai ales frica de sfârșitul ei, cuvintele-testament ale Cuviosului Sofronie, în măsura în care vor fi cunoscute și împlinite, au puterea de a-i aduce omului aflat la apusul vieții sale lumești mângâiere sufletească, de a da sens întregii lui existențe, descoperindu-i bogă­țiile vieții spirituale, ca pregustare a fericirii veșnice din Împrăția lui Dumnezeu, urmare a unei vieți trăite înalt și curat.