În perioada 1893-1925, în Cimitirul Șerban Vodă-Bellu din București au fost înmormântați zece ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Dintre aceștia, în articolul de față, vom evoca personalitatea episcopilor Silvestru (Bălănescu) al Hușilor (1838-1900) și Meletie (Dobrescu) Gălățeanu/Constănțeanu (1863-1923).
Deși nu au trecut secole de la mutarea la cele veșnice, din păcate, mormintele în care au fost așezate cu cinstea cuvenită trupurile lor sfințite, în prezent, nu mai pot fi identificate. În lipsa inscripțiilor funerare, a datelor și a informațiilor de arhivă, tragem concluziile conturate în urma unei minuțioase cercetări de teren, mormânt cu mormânt, desfășurate în întreg ansamblul funerar Bellu vreme de câteva luni. În ceea ce privește mormântul Episcopului Silvestru, acesta s-a aflat în partea centrală a cimitirului, nu departe de capela mare. Istoricul Gheorghe Bezviconi indică locul 28 din figura 41. Ghidați de informațiile oferite de acesta în lucrarea sa „Necropola Capitalei”, precum și de cercetările din teren, se poate presupune totuși că ierarhul ar putea fi înhumat undeva, în proximitatea capelei centrale, pe locul unde astăzi se găsește o criptă cu un monument masiv de marmură neagră, actualmente al familiei Iosep, ori într-un mormânt alăturat, însemnat doar cu o cruce de marmură albă, neinscripționată.
În cazul Episcopului Meletie se are în vedere un mormânt delimitat cu gard vechi, metalic, încă bine conservat, aflat la o alee principală, în partea de nord-vest a cimitirului, spre latura care se învecinează cu cimitirul și Biserica „Eroii Revoluției”. Monumentul, o cruce turnată de dimensiuni medii, care este posibil să fi aparținut episcopului, de asemenea, se păstrează, însă nu și placa pe care a fost trecut numele defunctului inițial. Inscripțiile actuale de pe o placă distinctă, precum și de pe alte două cruci din lemn de la același mormânt, indică faptul că acolo sunt înhumați în prezent elevul Mihai Bîndea (†1977), mama sa Florica (†2013) și Vasile Fințean (†1998).
Cine au fost cele două personalități bisericești?
Episcopul Silvestru al Hușilor, o figură luminoasă între ierarhii români de la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a născut în satul Pângărăcior din Neamț, la 16 iulie 1838. Ca ierodiacon, între anii 1863 și 1866 s-a îngrijit de slujbele și rânduiala de la racla Sfintei Cuvioase Parascheva, aflată în biserica Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași. Și-a continuat educația și formarea teologică la Academia Duhovnicească din Kiev (1868-1873), unde l-a avut coleg pe Anatolie Tihai, misionar basarabean cunoscut pentru rolul său important în consolidarea Ortodoxiei din Japonia. S-a numărat printre „profesorii fără de arginți” și ctitori ai Facultății de Teologie din București, la a cărei înființare spera încă din vremea studiilor la Kiev. Pentru un an a fost întâiul decan al acestei instituții, ales de consiliu. A sprijinit foarte mulți studenți, în acest scop donând facultății și două imobile proprii, ca să se asigure un fond de burse pentru tinerii care urmau să continue studiile în țară sau peste hotare. La 16 septembrie 1879 a fost hirotonit arhiereu, cu titulatura de „Piteșteanul”, iar în 10 decembrie 1886 este ales de Marele Colegiu Electoral în scaunul de Episcop al Hușilor. În cuvântul de instalare le cerea preoților și credincioșilor, înainte de orice, să aibă dragoste între ei, dragostea evanghelică urmând să fie fundamentul întregii sale activități de ierarh. Silvestru Bălănescu, „podoabă a episcopatului român”, s-a mutat la Domnul în dimineața zilei de 25 noiembrie 1900, la vârsta de doar 62 de ani, în urma unei răceli foarte puternice. Slujba Înmormântării a avut loc la Biserica „Sfântul Gheorghe-Nou” din centrul Capitalei, în prezența membrilor Sfântului Sinod și a ministrului cultelor și al instrucțiunii publice, C.C. Arion. Au participat profesori colegi de la Facultatea de Teologie din București, o delegație din partea Senatului și alte personalități. Cuvântările ținute la finalul slujbei, în fața unui mare număr de credincioși, toate au avut ca fond comun evocarea unui ierarh profund regretat de contemporani. „Stins în dragostea poporului”, cum atât de frumos se exprima Petru Gârboviceanu, Episcopul Silvestru Bălănescu al Hușilor a avut o activitate vastă și cu adevărat folositoare în toate sferele vieții bisericești. Ierarhul român a fost cunoscut și s-a bucurat de apreciere inclusiv în Rusia. În ultimul an de viață (1899), fusese ales membru onorific al Academiei Teologice duhovnicești din Petersburg.
Episcopul Meletie (Dobrescu) a văzut lumina zilei în București. A purtat numele de botez Matei și a locuit pe strada Olari. La 9 decembrie 1891, devine monahul Meletie, închinoviat la Mănăstirea Căldărușani, fiind deja hirotonit diacon pe seama Catedralei Mitropolitane din București, din data de 2 februarie, același an. În continuare urmează câțiva ani de slujire (1891-1896) la biserica românească din Paris, având ca sarcină academică studierea limbilor semitice la Universitate. În aceeași perioadă primește preoția (1893), numirea de superior al capelei și, în cursul anului 1894, ridicarea la treapta de arhiereu-locotenent, cu titulatura „Gălățeanul”, ulterior schimbată în „Constănțeanul”. Revenit în țară, la București, se ocupă mai întâi de coordonarea Internatului Teologic de la Radu Vodă (1902-1906), după care îl succedă pe profesorul Constantin Chiricescu la conducerea Tipografiei Cărților Bisericești, vreme de 13 ani, până în anul 1919. A fost cel mai longeviv director din primele decenii de existență ale tipografiei, în timpul său imprimându-se apreciata ediție sinodală a Bibliei de la 1914. Cu excepția suplinirii Eparhiei de Râmnic Noul Severin în anii 1917-1918, Episcopul Meletie a rezidat numai în București. Trece la cele veșnice la sfârșitul lunii noiembrie 1923, cunoscute fiind detaliile că a slujit la Biserica „Sfântul Mare Mucenic Mina” din București (probabil chiar la hramul din 11 nov.), contractând o răceală foarte puternică. Netratată la timp, afecțiunea a condus la pneumonie și sfârșitul ierarhului a fost inevitabil. Rămâne cunoscut pentru principala sa lucrare - conducerea Tipografiei Cărților Bisericești, mai ales în legătură cu ediția sinodală a Bibliei din 1914 și, desigur, pentru slujirea în majoritatea parohiilor din cuprinsul Bucureștilor de atunci vreme de aproape trei decenii, încât devenise binecunoscută prezența sa arhierească la slujbele din Capitală.
Situația aceasta, legată de imposibilitatea de a mai identifica mormintele, se mai întâlnește și la alte personalități bisericești înmormântate în Cimitirul Bellu, cum ar fi profesorii de teologie Dragomir Demetrescu (1852-1926, fig. 14, loc 40) și pr. Lazăr Iacob (1884-1951, fig. 123, loc 5).
Având în vedere că ne aflăm în anul comemorativ închinat celor adormiți în Domnul, în care se subliniază intens valoarea culturală, liturgică și duhovnicească a cimitirelor, dedicăm aceste rânduri - ca o candelă a memoriei și comuniunii aprinsă în paginile „Ziarului Lumina” - personalităților amintite, precum și tuturor statornicilor noștri înaintași care, din diferite pricini, nu mai au mormintele cunoscute.
.jpg)
