Domni pribegi în veacul al XV-lea: Vlad Țepeș

În spațiul românesc, istoria diasporei începe relativ târziu, datorită contextului social, dar și unei mentalități reflectate în proverbul ,,fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în țara mea” şi care afirmă atașamentul românului față de glia strămoșească. Multă vreme plecarea din țară a avut doar un caracter temporar, iar exilul a fost o soluție mai mult pentru elite. Începând cu veacul al XV-lea, pe fondul unor lupte pentru putere interne şi al unor invazii străine, domnii și boierii aleg să fugă în ,,pribegie’’ din Muntenia în Moldova și invers, ori în Transilvania. Ei aveau să revină în țară în vremuri mai bune și să-și ducă mai departe lupta pentru neam și credință. 

Unul dintre cei mai mari și importanți voievozi ai veacului al XV-lea a fost Vlad Țepeș, domn al Țării Românești în trei rânduri: 1448, 1456-1462 și 1476. A fost un voievod cu o domnie scurtă dar glorioasă, care nu a fost uitată niciodată de neamul acesta, căci Țepeș Vodă, într-o țară în care de multe ori necinstea a fost ridicată de unii la rang de filosofie de viață, a devenit întruchiparea simbolică a celui care face dreptate și îi pedepsește pe cei care încalcă legile. Dincolo de legendă, viața domnului muntean nu a fost una ușoară, ci presărată cu spini, cu lupte și de multe ori acesta a fost nevoit să ia calea pribegiei.

Între anii 1442 şi 1448, îl găsim pe Vlad Ţepeş prizonier la Constantinopol, așa cum se întâmpla cu fiii de domni, trimiși ca zălog de credință față de sultan. Apoi, între 1449 şi 1456 îl aflăm pribeag în Moldova și Transilvania și prizonier în temnița maghiară de la Buda între anii 1462 şi 1475. Putem spune, astfel, despre Vlad Țepeș că pribegia și prizonieratul i-au fost experiențe amare, care l-au însoțit în scurta dar glorioasa-i viață.

Fiu de domn, „os domnesc“ cum se spunea în epocă, Vlad Țepeș s-a născut în 1431 la Si­ghișoara. Nu cunoaștem prea multe informații din copilăria sa, știm doar că vreme de 6 ani, între 1442 şi 1448, a fost zălog la Constantinopol alături de fratele său, Radu cel Frumos. În acești ani, el a putut observa moravurile turcilor, dar și sistemul de organizare și func­ționare al imperiului. După un timp, în 1448, Vlad Țepeș avea să fie numit și trimis de către sultan ca domn al Țării Românești. Această primă domnie a fost însă una scurtă, deoarece liderul luptei antiotomane din Europa Centrală, Iancu de Hunedoara, l-a alungat de pe tron, instalând un domn care, spera el, se va alătura frontului antiotoman al spațiului românesc. Avea să trăiască o mare dezamăgire pentru că noul domn s-a aruncat rapid în brațele turcilor, uitând de alianța antiotomană cu voievodul transilvan. Alungat de pe tron în 1448, Vlad Țepeș a plecat în pribegie la rudele sale din Moldova. Mama sa era soră a domnului Bogdan al II-lea, tatăl viitorului voievod Ștefan cel Mare și Sfânt. Odată cu uciderea lui Bogdan al II-lea de către Petru Aron, Vlad Țepeș avea să ajungă alături de Ștefan cel Mare și Sfânt la curtea lui Iancu de Hunedoara, unde a rămas până în 1456. În acel an, aflat în plină glorie în regatul Ungariei și respectat în toată Europa, Iancu de Hunedoara a ales să îl sprijine pe Țepeș în revenirea ca domn al Țării Românești, iar lupta antiotomană să fie reluată prin readucerea statului muntean în alianța statelor împotriva Imperiului Otoman.

 Începea cea mai glorioasă parte a domniei sale. Țepeș a declanșat o mare răscoala antiotomană și băga spaima în turci, prin utilizarea celebrei țepușe de fier ca instrument de tortură. Același tratament l-a utilizat și pentru pedepsirea boierilor, pe care i-a considerat cauze ale desei schimbări a domnilor și ale intervenției turcilor pe acest pământ. În fond, aşa cum se întâmpla în mai toată Europa acelei epoci, domnul încerca să centralizeze puterea în mâinile sale, sancționându-i pe toți cei care încălcau legea. Acțiunile sale dure au vizat respectarea legii, asigurarea siguranței comerțului, iar toate acestea au fost întreprinse pentru a genera prosperitate economică, aşa cum explică Nicolae Stoicescu în monografia dedicată lui Vlad Țepeș. Mijloacele utilizate de către domnitor au fost socotite chiar şi de către contemporanii săi deosebit de violente, însă respectul pentru lege devenise unul exemplar. Unde mai puteai lăsa căni de aur la fântânile publice și nimeni să nu se atingă de ele?! Poveștile slavone și cronicile săsești, scrise la comanda unor dușmani ai voievodului care au avut de pierdut în plan economic, au exagerat toate aceste încercări de centralizare și de punere a ordinii și respectului pentru lege, portretizându-l deformat pe marele domn ca pe un tiran însetat de sânge. Vlad Țepeș a fost un domnitor care a acționat cu mijloacele vremii sale, asemenea domnilor dinaintea sa ori din state vecine. 

Stăruinţă în apărarea neamului şi credinţei

Vlad Țepeș rămâne în istoria luptei antiotomane datorită cutezanței sale de a se opune celui mai strălucit sultan al Imperiului Otoman, Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, care a inițiat o campanie de pedepsire a domnului muntean invadând Țara Românească în 1462. Vlad Țepeș era un bun coman­dant și strateg militar, astfel că legendarul cuceritor al Bizanțului a scăpat cu viaţă ca prin minune din celebra diversiune a Atacului de noapte de lângă Târgoviște. Imperiul Otoman era însă o forță colosală, iar mulți boieri ai țării se temeau de turci și se săturaseră să mai lupte, aşa că l-au trădat pe domn, preferându-l pe Radu cel Frumos, fratele voievodului, care avea susţinerea sultanului. Trădat de ai săi, Vlad Țepeș, însoțit de o mică suită, a fugit în Transilvania condusă de Matei Corvin, regele Ungariei. Aici, la Brașov, pârât de negustorii sași regelui Ungariei și acuzat, prin plăsmuirea unei scrisori, de înțelegere cu sultanul, pribegia lui Vlad Țepeș se transformă în temniţă. Dus la Buda, el este închis vreme de 12 ani, care au reprezentat un șir lung de chinuri și suferințe, mai ales că cei care l-au întemnițat erau creștinii, și nu turcii împotriva cărora se ridicase.

În vara anului 1475, sfătuit de Ștefan cel Mare și Sfânt, Matei Corvin a decis să-l elibereze pe Vlad Țepeș și să-l sprijine să ia domnia pentru a se ridica din nou frontul antiotoman al țărilor române. Întors în țară în 1476, Țepeș îşi reia tronul și lupta împotriva turcilor, însă după doar câteva luni este ucis de boierii săi, mai exact la sfârșitul anului 1476, potrivit isto­ricului Nicolae Stoicescu.

La judecata istoriei, viața lui Vlad Țepeș a fost un șir lung de pribegii și suferințe, dar și o dovadă de stăruință pentru apărarea neamului său și a valorilor creștine. Drept mărturie stau mănăstirile de la Turnu, Snagov și Comana zidite cu dragoste și evlavie creștină de către Vlad Țepeș în scurtele perioade de pace în țară. Credem că posteritatea internațională a marelui domn creată de romanul lui Bram Stoker și ulterior de cinematografie este nedreaptă, căci ea zugrăvește pur și simplu spațiul românesc ca unul sălbatic, crud și întunecat. Există însă o consolare în poveștile poporului, care îl identifică adesea pe Vlad Țepeș cu figura luptătorului antiotoman, apărător al neamului său. Sunt bine cunoscute versurile eminesciene din „Scrisoarea a III-a”, în care domnul este invocat în conștiința publică ca o figură justi­țiară care scapă țara de corupție și necinste.

Poate cea mai bună explicație a domniei lui Țepeş aparține regretatului academician Florin Constantiniu, care afirma: ,,Un destin ciudat a făcut din Vlad Țepeș o figură care aparține mai mult legendei decât istoriei, iar romanul lui Bram Stoker a creat în jurul acestui nume o celebritate lugubră, însă departe de a fi un tiran sângeros, care se bucura de suferințele victimelor sale, Vlad Țepeș a dus o politică de apărare a intereselor țării, utilizând metodele epocii respective. Țepeș apare ca un reprezentant strălucit al politicii de întărire a statului, un domn care a pus în slujba țelurilor politice consolidarea autorității domnești, limitarea abuzurilor și privilegiilor boierimii, întronarea dreptății și a cinstei, apărarea independenței țării sale“.