„Domnia ţării să o aibă până la sfârşitul vieţii“

În anul 1703, Sfântul Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu a fost chemat la Adrianopol, reşedinţa temporară a Curţii imperiale otomane în timpul sultanului Mustafa al II-lea. Informaţii despre această vizită regăsim în însemnările secretarului domnesc Anton Maria del Chiaro şi ale cronicarului de curte Radu Greceanu. Domnitorul român avea să se întoarcă la Bucureşti cu firman de domnie pe viaţă.

Radu Greceanu arată că vizirul a primit de la sultan misiunea „ca să chieme pre măriia-sa Costandin-Vodă la Odriiu“ (Adrianopole, azi Edirne - Turcia, n.r.) după ce „Paştile au trecut, a doao zi luni“, ajungând în Bucureşti „în zioa de duminica Tomei“. Del Chiaro oferă mai multe detalii, pe care le pune pe seama unor informaţii procurate de veneţianul Iacopo Pilarino, fost prim medic al domnitorilor Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Astfel, sosirea imbrohorului (delegat al sultanului în Ţările Române cu înalte misiuni politice, n.r.) se petrece în luna aprilie a anului 1703. Numele imbrohorului îl regăsim tot în cronica lui Radu Greceanu, care spune că „de la Poartă au trimis pre un cuciuc (mic, n.r.) îmbrihor al împăratului anume Selim aga“. Faptul că acesta a trecut Dunărea spre Ţara Românească fără a fi informat de capuchehaiele sale de la Adrianopol l-a surprins pe Brâncoveanu, care i-a ieşit în întâmpinare cu toată protipendada la marginea Bucureştiului şi l-a condus cu fast până la Curtea Domnească.

Istoricul Constantin Giurescu numea evenimentul din 1703 „o excepţională aplicare“ a obiceiului Mucarerului (chemarea, o dată la trei ani, a domnitorilor la Înalta Poartă pentru a prezenta omagiul Sultanului). Obiceiul începuse în anul 1657 cu Radu Leon al Ţării Româneşti şi ultima vizită, efectuată de Gheorghe Duca al Moldovei, a avut loc în 1681.

Un răgaz nesperat

La o zi după sosirea imbrohorului, „Principele, îmbolnăvindu-se, capătă febră, iar a treia zi faţa i se umflă“. Anton Maria del Chiaro descrie simptomele unui streptococ („Doctorul Pilarino, cu experienţa sa, văzu imediat că e vorba de un erizipel“), iar Radu Greceanu foloseşte denumirea grecească („O boală grea, umflătură la obraz care să chiiamă anemopiroma“). Turcul, crezând că boala este simulată pentru a câştiga timp, „ceruse să-l vadă pe Prinţ, dar rămase uimit văzându-l umflat la cap, obraz şi gât, de abia recunoscându-l“ (del Chiaro). Boala i-a oferit lui Brâncoveanu un răgaz nesperat. A hotărât să trimită înainte câţiva boieri, atât pentru a anunţa că zăbovirea se datorează unei boli, cât mai ales pentru a cumpăra cu daruri scumpe bunăvoinţa sultanului şi a acoliţilor săi. În două săptămâni, iscusitul doctor Pilarino „vindecă tumoarea şi durerile Principelui pe care lumea îl credea pierdut, iar după alte două de convalescenţă, Brâncoveanu era gata de drum“. Acest drum, în care domnitorul a avut nevoie de supraveghere medicală, i-a mai câştigat un răgaz de douăzeci de zile, arată del Chiaro: „Odată restabilit, Brâncoveanu, urmat de suită pompoasă compusă din oşteni, boierime, slugi şi alţi curteni, făcuse drumul, după indicaţiile medicului Pilarino care îl întovărăşise cu mare băgare de seamă, timp de 30 de zile în loc de cele 10 obicinuite. Scopul tărăgănărei însă era să câştige timpul necesar, în care amicii săi să obţie la Poartă ca totul să se sfârşească cu bine“. Radu Greceanu notează că alaiul domnesc a pornit din Bucureşti la 3 mai, dar de la Văcăreşti voievodul s-a întors la Curte pentru două zile, iar „la 5 dni ale lui mai, zi miercuri, luând pre Dumnezeu într-ajutor, de la scaun(ul) mării-sale ot Bucureşti au purces la Poartă, după cum era porunca împărătească, împreună cu multă boierime şi slujitori, ca la 70 de oameni“.

Câştigarea bunăvoinţei dregătorilor

Cunoscând că Marele Vizir, Rami-Paşa, nu îi este favorabil, Brâncoveanu şi-a pregătit sosirea prin câştigarea bunăvoinţei „altor puternici din jurul Sultanului, ca muftiul Kislar Aga, Ali-Silictar Aga, Hasan Paşa, cumnat cu Sultanul, cari-l îndemnau să vie neapărat la Adrianopol, încrezându-se în puterea lor“. La 28 mai, domnitorul român s-a stabilit la aproximativ 3 kilometri de oraş, „lângă satul ce-i zic Arnaut-Kioi“. Primul pas a fost să-l câştige de partea sa pe bătrânul Alexandru Mavrocordat „Exaporitul“ (consilier secret, n.r.), tatăl viitorului domn Nicolae Mavrocordat şi sfetnic apropiat al Marelui Vizir. Pe marele dragoman Nicolache „cu cele cuviincioase daruri măriia-sa dăruindu-l“, Brâncoveanu a intrat în Adrianopol la 3 iunie, fiind găzduit de mitropolitul ortodox grec împreună cu câţiva boieri apropiaţi.

Îmbrăcat cu caftan şi confirmat domnitor al Ţării Româneşti pe viaţă

La 9 iunie 1703, Sfântul Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu era chemat la reşedinţa Marelui Vizir, care „foarte cu cinste pre măriia sa priimindu-l şi bune cuvinte mării-sale lui vodă zicându-i, l-au îmbrăcat cu caftan pre măriia-sa vodă şi pe 20 de boiari împreună“ (Radu Greceanu). Del Chiaro completează relatarea acestui eveniment, arătând că scopul vizirului fusese mazilirea lui Brâncoveanu, însă strategia domnitorului de recâştigare a bunăvoinţei Sultanului i-a zădărnicit planurile: „Cunoştea Vizirul dispoziţia Sultanului în urma intervenţiilor muftiului şi ale celorlalţi binevoitori ai lui Brâncoveanu şi fu silit să-şi ascundă gândul şi să-l asigure pe Brâncoveanu că chemarea sa la Adrianopol nu avea alt scop decât de a-l convinge personal pe Sultan de neadevărurile inamicilor, cari-l acuzară de nesupunere faţă de Poartă“. Voievodul român a fost primit apoi în audienţă de sultan, „care îi confirmă tronul şi-l îmbrăcă, precum şi pe boieri, cu caftan, şi fu condus cu mare pompă la locuinţa sa, pe un cal de rasă ales din grajdurile împărăteşti şi cu surguciul pe cap, semnul demnităţii şi al învestirii“. În hatişeriful emis de sultanul Mustafa al II-lea la 26 iunie se aminteau serviciile aduse de domnitorul român Înaltei Porţi şi se arăta că „l-au miluit şi cu domnia ţării să o aibă până la sfârşitul vieţii mării-sale“. Două zile mai târziu, alaiul domnesc pornea înapoi spre Bucureşti.

„Se grăbi a se întoarce în ţară, făcând drumul numai în şase zile“

Încă o dată, Providenţa l-a ferit pe Sfântul Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu de o grea încercare. La scurt timp după plecarea sa din Adrianopol a izbucnit o răscoală a ienicerilor împotriva lui Mustafa al II-lea. Una dintre acuzaţiile aduse sultanului era faptul că şi-a părăsit capitala Constantinopol, stabilindu-se la Adrianopol. Mustafa al II-lea a fost înlăturat şi închis, iar pe tron a fost adus Ahmed al III-lea, fratele său. Pericolul pentru Brâncoveanu îl explică Anton Maria del Chiaro: „Dacă Principele ar fi fost surprins de aceste evenimente, sfârşitul său era inevitabil, ca partizan al lui Mustafa“. Odată ajuns în ţară şi fiind informat de schimbările de la Înalta Poartă, începu „a se adapta noii situaţii şi în locul foştilor protectori să-şi procure alţii, mai cu seamă să câştige favoarea Sultanei Valide (mama sultanului, echivalentul reginei-mame, n.r.)“. „Anonimul Brâncovenesc“ arată că Brâncoveanu a obţinut hatişerif şi de la sultanul Ahmed al III-lea, confirmându-i şi acesta domnia pe viaţă în Ţara Românească.

Spre deosebire de drumul către Adrianopol, care a durat mai bine de trei săptămâni, del Chiaro notează că Brâncoveanu „se grăbi a se întoarce în ţară, făcând drumul numai în şase zile, pentru a-şi revedea cât mai repede familia şi supuşii săi şi a ieşi din păienjenişul de intrigi care aveau să-l coste averea, libertatea şi chiar viaţa“. De altfel, Dimitrie Cantemir, în „Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor“, arată că Brâncoveanu, după întoarcerea de la Adrianopol, a afirmat că „preferă să moară sau să cerşătorească până prin ţările Creştinilor, decât să treacă încă odată Dunărea şi să meargă la Constantinopol“. Următorul drum către Înalta Poartă avea să fie în acel fatidic an 1714, în lanţuri împreună cu fiii şi sfetnicul său apropiat.