Dora D’Istria, o poveste a exilului

De-a lungul unor intervenţii anterioare, ocazionate de Anul omagial al pastoraţiei românilor din afara României, am prezentat o serie de istorii ale exilului predominant al bărbaţilor, fiind figurile reprezentative ale perioadei medievale sau ale tranziţiei spre modernitate. De data aceasta, aducem în atenţie una dintre primele femei care se remarcă în istorie ca personalităţi ale culturii române, prin erudiţia şi scrierile sale, dar mai ales prin dragostea faţă de patria sa, de care a trăit departe şi a cărei chemare a simţit-o întotdeauna. Este vorba despre principesa Elena Ghica (1828-1888), a cărei biografie şi ale cărei episoade ale exilului le vom prezenta succint. 

Elena Ghica s-a născut într-o familie importantă a spaţiului românesc, o familie de boieri şi domnitori care au adus mari servicii acestei ţări. Era fiica banului Craiovei, Mihalache Ghica, şi a Catincăi, născută Faca. În acelaşi timp, era şi nepoata domnitorilor Ţării Româneşti Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828) şi Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842).

Evident că s-a bucurat de o aleasă educaţie, învăţând nu mai puţin de 9 limbi: italiană, engleză, rusă, germană, franceză, latină, greacă, albaneză şi desigur română. La 1849, ne spun sursele noastre documentare, tânăra principesă era o fată plăcută, înaltă, zveltă, elegantă şi puternică. În plus, avea o privire care respira bunătate şi bunăvoinţă. A dovedit încă din copilărie că era înzestrată cu o inteligenţă aparte. Memorabil pentru erudiţia şi înzestrarea naturală a acesteia rămâne episodul în care, aflată la Postdam, la palatul Sanssoucci al lui Frederic al IV-lea, regele Prusiei, traduce pentru Alexander von Humdoldt, marele savant german, inscripţia în limba greacă aflată pe un artefact arheologic adus de Humboldt pentru a-i fi prezentat regelui.

În 1842, unchiul său, Alexandru Dimitrie Ghica, personalitate de care se leagă multe înnoiri şi aspecte pozitive iniţiate ca domn al Ţării Româneşti, a fost detronat de sultan de la conducerea Ţării Româneşti. Atunci, tatăl ei a luat decizia de a pleca în exil, în străinătate, alături de fratele său. Şapte ani, din 1842 şi până în 1849, familia a peregrinat prin Viena, Berlin, Dresda, Veneţia. În 1849, Elena Ghica se căsătoreşte cu prinţul Aleksandr Kolţov Masalski, descendent al unei ilustre familii nobiliare din Imperiul Rus. Tinerii căsătoriţi s-au mutat la Petersburg, unde frumoasa prinţesă a strălucit graţie personalităţii şi culturii sale, dar a şi deranjat prin susţinerea cauzei revoluţionare româneşti şi a cauzei revoluţiilor paşoptiste europene.

Scrisul, marea pasiune

Încetul cu încetul, relaţiile dintre Elena Ghica şi soţul ei, dar şi cu lumea înaltei aristocraţii ruse devin tot mai reci. Cauza este atitudinea intransigentă şi proromânească pe care aceasta o are, semnificativ fiind episodul din anul 1853, când prinţesa Elena Ghica a protestat față de invazia rusă asupra teritoriului românesc. Avea să fie pedepsită şi biciuită la prefectura de la Petersburg, iar doi ani mai târziu s-a separat de soţul ei şi a părăsit Rusia pentru totdeauna. Nicolae Iorga avea să afirme despre acest episod că „a fost o căsătorie nefericită, pe care n-a rupt-o niciodată, neavând nimic în comun cu un soţ cu mentalitate inferioară”.

Odată cu plecarea din Rusia, pentru Elena Ghica începe o fructuoasă carieră de scriitoare. Îi sunt publicate o serie de lucrări sub pseudonimul Dora D’Istria. Alege să revină pentru scurte perioade în ţară, pentru care simte o dragoste profundă, dar îşi stabileşte domiciliul în Italia, neîmpăcându-se cu gândul că pe tronul ţării stă un domn din familia de Hohenzollern. Călătoreşte des prin Europa, are o pasiune pentru alpinism şi stabileşte chiar adevărate recorduri feminine pentru acel timp. La una dintre ascensiuni, a pus pe vârful unui munte din Alpii elveţieni steagul pe care scria cu litere aurii numele ţării sale - Valahia.

Însă marea sa pasiune rămâne scrisul, fiind deja celebră prin cărţile sale în lumea culturală a Europei celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Una dintre lucrările de referinţă ale Dorei D’Istria a fost şi cea publicată în 1869, intitulată „Despre femei de o femeie”, o lucrare în care a realizat o lucidă radiografie şi analiză a condiţiei femeii în lume. Din mai toate rândurile autobiografice scrise de ea răzbat chemarea patriei şi dragostea faţă de neamul românesc. Căci ce poate fi mai scump pentru un exilat dacă nu amintirea limbii şi patriei în care a văzut pentru prima dată lumina zilei. „Depărtată de soartă, din copilăria mea, de ţărmurile iubite ale Dâmboviţei mele, n-am încetat niciodată de a face parte din ţara natală, ale cărei destine erau obiectul statornicelor mele meditaţiuni. Toate visurile mele au fost pentru dânsa, toate luptele ce-am început, toate suferinţele ce-am îndurat n-au avut decât o singură cauză, un înfocat patriotism de care nu mă voi deslipi decât cu viaţa. A mă lupta pentru ţara mea îmi era atât de dulce ca şi primilor martiri a se lupta pentru cauza sfântă a Evangheliei. Să nu uităm niciodată că suntem din acea gintă latină care va fi totdeauna în rândul dintâiu. Dacă Franţa a ilustrat-o prin victoriile sale, dacă Italia a făcut-o celebră prin litere şi arte, dacă Piemontul şi Belgia îi dau exemplul instituţiunilor liberale, singuri între fiii Latinilor, noi am respins întotdeauna jugul odios al papatului. Să închidem urechea la cuvintele mincinoase ale străinului, care ne scade în propria noastră stimă, spre a ne învinge mai lesne”. Aceste frumoase cuvinte, scrise din inimă, ne relevă o dată în plus nostalgia Dorei D’Istria după ţara şi pământul natal.

Recunoaşterea meritelor

O personalitate aşa de complexă şi înzestrată intelectual nu putea să primească de la contemporanii săi decât aprecieri şi recunoaştere a meritelor sale. Spre exemplu, Paolo Mantegazza, scriitor şi antropolog italian, avea să-i facă Dorei D’Istria un excelent şi cuprinzător portret: „Aceasta a absorbit ce a fost cel mai bun din fiecare şcoală, parfumul din orice grădină, alternând lecţiunile profesorului cu şcoala cealaltă, cea principală, care e a călători, a vedea cu ochii, a pipăi cu mâinile societatea în care trăia. De aceea, ea e scriitoarea cea mai cosmopolită dintre scriitorii şi cugetătorii veacului al XIX-lea. Pătrunzătoare, clară, limpede, elegantă ca scriitorii francezi, cei dintâi prozatori ai lumei, ea avea fantezia caldă şi stilul maestos ca o femee din Orient sau o italiancă, analiza faptele istorice cu răbdarea unui german şi avea simţul practic al unui englez: sinceră, niciodată pedantă’’.

Elena Ghica, sau Dora D’Istria, rămâne atât în cultura europeană, cât şi în cea română, căci a aparţinut şi aparţine concomitent acestor două spaţii. S-a stins din viaţă în ziua de 17 noiembrie 1888, la Florenţa. A donat casa primăriei oraşului italian cu condiţia ca, din veniturile aduse de casă, primăria să ajute Institutul de Surdomuţi, apoi a donat întreaga sa avere Primăriei din Bucureşti pentru ca, din beneficiile acesteia, să fie întreţinut Spitalul Pantelimon, ctitorit de familia sa.

Despre această personalitate extrem de interesantă, care şi-a trăit zilele chinuită de dorul după plaiurile natale, s-ar putea spune lucruri infinit mai multe şi mai frumoase. Vom încheia, însă, fulguranta prezentare a biografiei sale spunându-vă că, în mod cert, Elena Ghica are locul ei în panteonul marilor români care şi-au iubit cu patimă ţara şi care nu vor fi niciodată uitaţi atâta vreme cât neamul nostru va trăi pe acest pământ.