Două scrisori din 20 aprilie 1885, anul obținerii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române

La 140 de ani de la obținerea autocefaliei de către Biserica Ortodoxă Română se cuvine să rememorăm unele dintre episoadele acestea ale acelei generații de clerici, oameni politici care împreună au făcut din autocefalie un vis împlinit, desăvârșind astfel obținerea independenței de stat la 1877. Fără îndoială, autocefalia a fost rezultatul unui efort conjugat al factorilor politici și al ierarhilor români și s-a tradus, așa cum am mai arătat și cu alte ocazii, printr-o veritabilă ofensivă diplomatică desfășurată mai ales în intervalul anilor 1883-1885.

Într-un final, lupta aceasta a adus un acord atât asupra formei de desfă­șurare a procesului, cât și a fondului, anume emiterea Tomosului de recunoaștere. Astfel, Guvernul român, prin consultare cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, a împlinit și ultima formalitate necesară pentru obținerea autocefaliei. În data de 20 aprilie 1885, ministrul cultelor și al instruc­țiunii publice, Dimitrie Sturdza, a expediat o scrisoare către Patriarhia de la Constantinopol în care exprima susți­nerea Guvernului regal pentru Biserica Ortodoxă Română și autocefalia acesteia.

În scrisoarea lui D. Sturdza, publicată mai târziu în „Revista Bise­rica Ortodoxă Română” (nr. IX din mai 1885), se arătau următoarele: „Prea Înalt Sfințite, Cu cel mai profund respect, mă grăbesc a comunica Sanctității Voastre scrisoarea alăturată a Părintelui Cali­nic Mitropolit al Ungro-Valahiei și Primat al României, prin care Înalt Prea Sfinția Sa în numele Sfân­tului Sinod al României, și după ce a primit aprobarea Maiestă­ței Sale Regelui, Augustul meu Stă­pân, și a guvernului Său, cere de la Sanctitatea Voastră să bine­voiți a acorda binecuvântarea Voastră, Bisericei autocefale a Regatu­lui României, ca soră de aceiași cre­dință ortodoxă. Guvernul Maies­tăței Sale Regelui României este prea fericit, că astfel se vor stabili relațiuni cordiale între Biserica autocefală a României și Prea Sfântul, Prea Venerabilul și Întâiul Tron Patriarhicesc al Bisericei Răsăritului. Îndeplinesc o datorie din cele mai plăcute, mulțu­mind Sanctităței Voastre în numele Augustului meu Stăpân și al Guvernului Său pentru spiritul, plin de bună-voință și pentru simțămin­tele înalte, ce ați arătat în aceste împrejurări, pentru a ajunge cu toții la un rezultat atât de priincios pentru unitatea și pacea Sfântei Biserici a Răsăritului. Depunând o sărutare pioasă pe dreapta Sanc­ti­­tăței Voastre, cu cea mai profundă venerațiune, am onoare a rămâne al Sanctităței Voastre prea plecat și supus servitor și fiu sufletesc Dimitrie Sturdza”.

Așadar, după cum observăm scrisoarea aceasta are două tipuri de mesaje. Pe de o parte, vedem cum în numele Suveranului, Guvernul, care reprezintă statul inde­pendent român, acordă Bisericii naționale acceptul său de a solicita formal către o instituție internațio­nală confirmarea unei recunoaș­teri oficiale care să marcheze intrarea Bisericii într-o nouă etapă a existenței sale, în concordanță cu statutul României - acela de stat suveran și independent. Pe de altă parte, vedem comunicarea unui politician român care, dincolo de formulele de politețe pe care un astfel de demers le incumbă, se manifestă ca un autentic creștin ortodox și care este onorat de a coresponda, dincolo de calitatea sa oficială, cu cel mai mare ierarh al Bisericii Ortodoxe.

Independență egală cu a celorlalte Biserici autocefale

 Alături de scrisoarea mai sus menționată a guvernului, și Biserica Ortodoxă Română a remis Patriarhului Ioachim al IV-lea o altă epistolă, semnată de Mitropolitul primat Calinic Miclescu, pe care o redăm in extenso și în care se scriau următoarele: „Înalt Prea Sfințite Stăpâne, Cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, Stăpân al Tuturor celor văzute și al celor nevăzute, și în unire cu datinele cele vechi, Biserica ortodoxă a României a fost declarată, bucurându-se de o inde­pendență egală cu aceea a celorlalte Biserici autocefale, precum Bisericele de același rit ale Rusiei și Greciei, primind pentru trebuin­țele bisericești ale Regatului direc­țiunea administrativă și disciplinară unicamente de la Sfântul Sinod al Regatului României, condus în mod permanent de Mitropolitul Ungro-Valahiei, Primat al României. Acest fapt dorim a-l aduce la cunoștința Prea Sfințitului, Prea Venerabilulul și Întâiului Tron Patriarhicesc al Bisericei Răsăritului, adică Marei Biserici din Constantinopole, cu care România întreține de secole relațiuni, și a cere binecuvântarea Sa, precum și comunicarea prin Ea a acestui fapt și celorlalte Biserici autocefale. În urmarea celor ce preced și după ce am obținut încuviințarea Maiestă­ței Sale, Augustul Nostru Rege și a Guvernului Său, depunând o sărutare pioasă pe dreapta Sanctității Voastre și exprimând respectele noastre venerabilei Adunări a Sfântului Sinod al Sanctității Voastre; sub-scrisul Președinte al Sfântului Sinod al României, în numele acestuia, vin să rog pe Sanctitatea Voastră să binevoiți a da binecuvântarea Voastră acestui fapt, săvârșit în interesul religiunei și a recunoaște Biserica autocefală a Regatului României ca soră de același rit și de aceiași credință întru toate; pentru ca clerul și poporul pios al României să capete o putere mai mare în simțământul credinței, care pătrunde inimile tuturor Creștinilor ortodoxi ai Orientului, și a comunica acest fapt celorlalte trei scaune Patriarhicesci ale Răsăritului și tuturor Bisericelor ortodoxe autocefale, pentru ca acestea să îm­bră­țișeze și Ele, și să salute Biserica autocefală a României ca soră de aceiași credință creștinească ortodoxă, urmând comunicarea lor frățească cu dânsa în Duhul Sfânt și unitatea credinței. Sfântul Sinod al Bisericei autocefale a Regatului României ține a conserva intacte dogmele sacre ale sfântei noastre credințe ortodoxe și tradițiunea Bisericii, și va-avea deci totdeauna îngrijirea de a da Prea Sfântului Tron Ecumenic și Pariarhicesc din Constantinopole, conform cu canoanele și cu învățătura Bisericii, întâietatea de onoare, care-l face întâiul Tron al întâiului Prelat al întregei Biserici ortodoxe a răsăritului, și de a se pomeni de către Președintele Sfântului Sinod în întâiul loc, după obiceiul stabilit, numele Patriarhului, care-și are reședința pe Tronul Ecumenic și Apostolic al Răsăritului. Iar pentru a se menține prin mijloacele canonice și legale unitatea credinței, care a fost salvată prin grația a tot puternicului nostru Stăpân al tuturora, Iisus Christos, Sfântul Sinod al Bisericei autocefale a României, va sta întotdeauna în legătură dogmatică și canonică cu Prea Sfântul Tron Ecumenic, ca și cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale. Trăgând din binecuvântarea Sanctității Voastre o nouă putere pentru îndeplinirea sfintei noastre misiuni, Vă rog să binevoiți a primi smeritele mele închinăciuni și am onoare a rămânea al Înalt Sancti­tății Voastre mai mic în Domnul și împreună liturgisitor Arhiepiscop și Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Primat și președinte al Sfântului Sinod al României, Calinic. București în 20 Aprilie, 1885”.

Documentul acesta se constituie și astăzi ca un demers justificat al ierarhilor români. Scrisoarea Mitropolitului Primat Calinic, asemeni cu scrisoarea formală a ministrului cultelor și instrucțiunii publice, D.A. Sturdza, a fost ultimul pas pe care partea română l-a făcut pentru obținerea autocefaliei. Mitropolitul Calinic reafirma adeziunea Bisericii Române la valorile Ortodoxiei și solicita binecuvântarea Patriarhiei Ecumenice și recunoașterea autocefaliei de către Patriarhul Ioachim, precum și informarea celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale că Patriarhia Ecumenică recunoștea autocefalia Bisericii surori din România. Odată împlinite formalitățile solicitate de Patriarhia Ecumenică, drumul spre recunoașterea autocefaliei în plan internațional era deschis. În plan intern, autocefalia era deja asumată și un fapt împlinit.