Două secole de la cea mai recentă declarație de independență a culturii române

În Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești, dar și cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la prima tipărire în limba română a Antologiei [Teoreticonul (Gramatica muzicii psaltice), Anastasimatarul (Cântările Învierii pe cele opt glasuri sau bine cunoscutele Vecernier şi Utrenier) şi Irmologhionul (Catavasier), Viena, 1823], atât de necesară școlilor muzicale și cultului Bisericii Ortodoxe Române, am considerat nu doar binevenit, ci o datorie de suflet și un gest de recunoștință să prezentăm rolul pe care acest smerit Ieromonah Macarie, Dascălul de cântări, l-a avut în efortul general al Bisericii de reafirmare a identității culturale a națiunii române prin înființarea de școli în limba neamului și prin transpunerea „pre limba patriei” a muzicii și literaturii necesare afirmării cu demnitate în marea familie
a popoarelor europene și a lumii civilizate.

Macarie Ieromonahul a rămas în istoria culturală a țării nu doar ca unul care și-a dedicat întreaga viață traducerii cântărilor bisericești din limba greacă în limba română, precum și tipăririi acestora în cele mai bune con­diții, ci și printr-un text de o actualitate incredibilă după 200 de ani. Este vorba despre introducerea la Irmologhion, intitulată „Înainte cuvântare cătră cântăreţul român, să se bucure în Domnul”. Această introducere este motivată nu de o ambiţie egoistă a autorului, ci de dorinţa sinceră de a readuce în atenţie valorile neamului nostru, cu nimic mai prejos decât ale celorlalte nea­muri, şi cheamă la o revalorificare a culturii autohtone, ca singura şansă de progres, şi cere ca „privind totdeauna folosul, sporirea şi podoaba slăvitului tău neam”, nu-ţi „mai întoarce privirea la sfiiala, neîndrăzneala şi ticăloşiia ce ai zăcut până acum [Macarie Ieromonahul, Înainte cuvântare cătră cântăreţul român, să se bucure în Domnul, reprodusă în Nicolae M. Popescu, Ştiri noi despre Macarie Ieromonahul, dascălul de cântări şi directorul tipografiei din Mănăstirea Căldăruşani, în BOR, XXXIX (1916), nr. 9]. Dacă privim în ansamblu acest text, putem spune, fără rezerve, că este o adevărată declaraţie de independenţă a culturii române faţă de cea greacă. Deși textul a fost scris în perioada în care se afla la Buda (1821-1822) pregătind tiparul Antologiei, este tipărit la Viena, în anul 1823. „Să dea milostivul Dumnezeu această deşteptare şi la tot neamul nostru că întru toate ştiinţele silindu-să a face cuviincioasa sporire, de nimic al limbii lor să nu mai aibă trebuinţă, ci întru toate să se depărteze de dânşii, precum preacinstiţii români de Machedoniia, şi toate celelalte neamuri evropieneşti” (Ibidem, p. 978).

Susţinându-şi ideea, Macarie afirmă că „podoaba şi buna norocire a unui neam vine din paza legilor strămoşeşti (dumnezeeşti) şi din râvna cea cu fierbinţeală spre sporirea împodobirii neamului”, căci „un neam nebăgătoriu de seamă de legile strămoşeşti fără dragoste şi fără râvnă spre sporirea împodobirii neamului său, poate să se numească întru adevăr o adunare de dobitoace necuvântătoare” (Ibidem, p. 967).

Macarie condamnă lipsa de reacţie a românilor

Macarie atrage atenţia asupra acestei atitudini de slujire nejustificată a celor de alt neam numai pentru simplul motiv că ştiu să se impună, mai ales ca reprezentanţi ai clasei conducătoare fanariote. El condamnă nu doar lipsa de reacţie a românilor faţă de această supunere, ci, mai ales, ajutorul de care beneficiază în a-şi răspândi cultura. Românul, de la o vreme încoace lipsit de demnitate, „vede pre cel trufaş cu măguliri viind ca să-l stăpânească şi să-l surpe, şi el nesimţind îl ajutorează dându-i şi locul său, priveşte cum îl săgeată, îl răneşte şi în cea mai de pre urmă îl şi omoară, şi el neîndemânatec, mârşav, stăpânit de sfiială şi ca prin gâcitură şi prin perdea privind, rămâne totdeauna întru nesimţire” (Ibidem, p. 968, nota 1).

„Aceia voesc ca totdeauna să te aibă supus. Aceia pândesc totdeauna ca nu cumva să eşi vreodată din prăpastia nesimţirii şi să te deştepţi din nefolositoriul şi vătămătorul somn, ca totdeauna având trebuinţă de dânşii să te aibă supus întru călcarea picioarelor” (Ibidem, p. 973).

Este de neînţeles cum celelalte popoare europene îşi apără propria cultură şi identitate, „numai noi românii până în zioa de astăzi tot întru întunecoasa pâclă a nesimţirii şi a prostimii zăcând stăm cu braţile deschise totdeauna de a-i coprinde, a-i protimisi, a-i creşte, a-i slăvi şi a-i înălţa, pentru ca cu ale noastre ei să crească şi să se slăvească, şi noi să ne micşorăm şi totdeauna să ne stăpânim de dânşii, neputând a simţi răotatea lor, ca unii ce totdeauna sântem zăcând în blestemata şi mârşava nesimţire şi sfială. Şi putând noi a spori în limba noastră în scurtă vreme întru toate ştiinţele cât şi toate neamurile evropieneşti, înpilaţi şi înfrânaţi fiind de răotatea lor, nu îndrăznim a ne deştepta cu cuviincioasa şi lăudata îndrăzneală” (Ibidem, p. 977).

Macarie subliniază un adevăr perfect valabil şi în zilele noastre. În vremea lui, cultura greacă se impunea prin intermediul puterii politice, care o promova prin prezenţa la curte a dascălilor greci, prin redactarea documentelor în limba greacă etc. Astăzi, această justificare nu mai există, şi, totuşi, şi acum, ca şi atunci, „cei mai mulţi după ce învaţă câte puţină elinească să ruşinează nu numai de a grăi şi a scrie româneşte, ci cât poate îşi tăgădueşte şi neamul şi patriia.

Aşişderea şi cei ce învaţă psaltichie grecească… să ruşinează… şi Doamne milueşte de a zice pre limba lui” (Ibidem, p. 969).

De multe ori, cântăreţii noştri de muzică psaltică, cu pretenţii de mari psalţi, unii intitu­lân­du-se chiar protopsalţi, distorsionează atât de mult muzica tradiţională bisericească, încât cu greu mai poţi urmări mesajul textului. Ba mai mult, îţi explică, cu un aer de specialişti, că Dumnezeu este mai presus de cuvinte şi că, de fapt, aceasta este adevărata cântare închinată lui Dumnezeu, cea care nu îndrăzneşte să îl cuprindă în cuvinte insuficiente a-I exprima măreţia.

Este adevărat că este mai presus de cuvinte, dar, din marea Sa bunătate, ni S-a făcut accesibil prin Întrupare, iar graiul comunicării cu El a fost unul accesibil tuturor. Pe de altă parte, muzica bisericească, cea care nu poate fi gândită în afara cultului, este o formă de exprimare a învăţăturilor de credinţă mărturisite prin intermediul cultului divin.

Nu ştiu câţi dintre Sfinţii Părinţi au încercat să exprime tainele lui Dumnezeu prin expresii de forma acestor tiririmuri şi să le apere prin intermediul lor la sinoadele ecumenice şi locale, în disputele cu ereticii şi schismaticii. Aş fi curioasă dacă, abordând o astfel de metodă, l-ar fi convins pe Arie de dumnezeirea Fiului, pe Macedonie de a Sfântului Duh, pe Nestorie de calitatea Fecioarei Maria de Născătoare a lui Dumnezeu etc.? În acest sens, cred că ar fi interesant să facă un studiu cu tema Tiririmurile la Sfinţii Părinţi sau Tiririmurile ca formă de mărturisire a dreptei credinţe.

Revenind la epoca lui Macarie, una dintre cauzele pe care el o consideră responsabilă de succesul supunerii faţă de greci este îndepărtarea de elementele care fac parte din cartea de vizită a românilor, care îi definesc identitatea, respectiv romanitatea, latinitatea: „Cei ce ne pizmuia pre noi, vrând ca mai cumplit să ne sape căderea, şi fără a simţi să ne cufunde în desăvârşita neştiinţă şi prostie, ne-au depărtat întâiu de la cărţile şi slovile noastre cele strămoşeşti latineşti” (Ibidem). În acest sens, el se înscrie pe linia cărturarilor ardeleni care subliniau latinitatea poporului nostru.

Pe lângă faptul că alfabetul latin a fost înlocuit de cel chirilic, Macarie deplânge şi atitudinea de dispreţ pe care o au grecii faţă de noi, atitudine care pare să nu se fi schimbat prea mult. Smeritul dascăl arată că „ei de ar vedea pre cineva din neamul nostru, cu învăţătura lui Socrat, cu bogosloviia lui Ioan şi cu buna grăire a lui Zlatoust nu să ruşinează de a-i lipi mii de hule şi de clevetiri…

Iar pentru psaltichie de ar fi cineva din neamul nostru cu meşteşugul lui Orfevs, şi de ar avea glasul nu al lui Cucuzel, ci al arhanghelului Gavriil, numai pentru că ieste român, nu să poate de a nu-i ţese şi a nu-i împleti mii de defăimări. Iar din neamul lor de ar cânta cineva căpreşte, de ar răgi ca boii, de ar fi cel mai ticălos, de n-ar putea număra glasurile bine în meşteşug, pentru că ieste din neamul lor, totdeauna îl numesc desăvârşit, şi în glas nu mai în jos decât Cucuzel” (Ibidem, pp. 974-975).

O realitate tristă, care, din păcate, parcă ar fi contemporană şi nouă. De altfel, este unul dintre documentele de o actualitate fantastică. Acum două secole lupta pentru identitate culturală şi naţională era la fel de dură ca şi acum. Spre deosebire de timpul nostru, atunci au existat oameni dăruiţi cauzei neamului, oameni care astăzi lipsesc aproape cu desăvârşire.

Cel care a scris aceste rânduri era animat de dorinţa sinceră de a contribui la eliberarea din întunericul neştiinţei, al ignoranţei, al laşităţii, al supunerii oarbe. Visa la ziua în care românii vor putea sta cu demnitate alături de celelalte popoare europene faţă de care se simţea în mod nedrept şi nejustificat inferior. A fost un vis în a cărui realizare a crezut cu toată fiinţa. Tocmai din acest crez şi-a luat şi puterea de a lupta până la ultima suflare pentru luminarea tuturor.

Mişcare culturală pentru dreptul românilor la propria identitate

Această dorinţă a lui Macarie nu reprezenta doar un pas necesar alinierii la tendinţa iluministă a timpului. Nici pe departe. Activitatea iluministă a lui Macarie a avut acea trăsătură care a caracterizat întreg iluminismul românesc: mişcare culturală care milita pentru dreptul românilor la propria identitate, la cunoaşterea propriei istorii, a limbii şi spiritualităţii care i-au asigurat supravieţuirea de-a lungul celor două milenii de existenţă zbuciumată.

Acest ideal al redescoperirii i-a animat pe toţi paisienii, a căror activitate Macarie o subliniază: „Porniţi fiind cu râvnă patrioticească, toată viiaţa lor, cu toată iscusinţa, şi dreapta socoteală şi-au cheltuit întru drepte, înfiinţate şi nestrămutate tălmăciri, nu puţine scripturi bisericeşti, părinteşti şi iticeşti lăsând patriei şi bisericii, din care unile s-au şi tipărit, iar altele încă până acum nu. Cărora vecinică să le fie pomenirea ca unor deşteptători, folositori şi mari strălucitori iroi ai neamului nostru” (Ibidem, p. 970).

Cele mai multe traduceri în limba vorbită

Eruditul ieromonah subliniază un fapt remarcabil, respectiv acela că noi, românii, suntem poporul care aveam la vremea respectivă cele mai multe traduceri în limba vorbită, ceea ce dovedeşte că mănăstirile noastre au fost nu doar centre spirituale, ci şi principalele centre culturale. Smeriţii monahi care vieţuiau în ele au înţeles că a sluji lui Dumnezeu înseamnă a sluji binelui comun. Acest bine comun era şi luminarea monahilor şi a laicilor, astfel încât în munca lor abordau toate domeniile culturii universale, nu doar spiritualitatea strict monahală.

În mod firesc, ponderea traducerilor o reprezenta literatura ascetico-teologică. De altfel şi sub­liniază că „din cărţile cele bisericeşti, Părinteşti, bogosloveşti, din Cazanii, din Cuvinte şi din toate Vieţile Sfinţilor Biserica atât s-au împodobit în limba noastră încât cu îndrăzneală putem să ne lăudăm, că pre acestea toate mai cu rânduială, mai cu înţelegere şi mai cu îndestulare le avem noi, decât alte limbi vecine” (Ibidem, p. 971).

Etapa traducerilor a fost doar una din întreg proiectul ridicării din neştiinţă a poporului. Pentru aceasta au fost înfiinţate şcoli, la care el însuşi va trudi, şcoli patronate de Biserică spre binele tuturor, în care toate ştiinţele erau la mare cinste, toate fiind considerate necesare ridicării la un nivel superior al înţelegerii. Între aceşti ctitori ai culturii româneşti aminteşte de mitropolitul său protector Dionisie Lupu, care „au aşezat şcoale, în care să se paradosească ştiinţa grămaticii, a riitoricii, a loghicii, bogosloviia şi toate ştiinţele filosofeşti româneşte pre graiul limbii noastre… mulţime de ucenici români au eşit desăvârşiţi engineri şi filosofi, care din şcoalele cele greceşti, care cu multă cheltuială a ţării se ţin, nici o dată nu s-au văzut să iasă” (Ibidem).

Naţiunea trebuia trezită din amorţeală

Unii poate ar spune că toate aceste cuvinte sunt exagerate, dar, dacă ţinem cont de amorţeala profundă în care erau românii acelor vremuri, amorţeală care pare că se transmite pe cale ereditară de câteva secole, nu era cazul să folosească un limbaj blând. Naţiunea trebuia trezită din amorţeală şi aceasta nu se putea face mângâind-o. Era necesară o acţiune în forţă, în sensul pozitiv al cuvântului. Deşi exprimarea lui Macarie ne pare a fi foarte dură, chiar nespecifică duhului irenic al Bisericii, nu trebuie să uităm că smerenia, care trebuie să caracterizeze viaţa creştină, nu înseamnă umilinţă, ci demnitate. Aceasta ne-a arătat-o el însuşi, care era un om de o smerenie exemplară, dar şi de o verticalitate pe măsură.

De aceea el se adresează în modul cel mai direct, chiar dacă era convins că orgoliul cuiva va fi lezat: „Fie în pace de acum cu toate taximurile cele turceşti şi cu toată proforaua cea ţărigrădinească sau mai vârtos adevărul zicând păgânească, şi aducându-ţi aminte că tu ai fost odată neamul cel mai slăvit al lumii, să te sileşti mai vârtos ca lipsa, din înţelegerea şi puterea ce-ţi va da ţie milostivul Dumnezeu, dătătorul darurilor şi a talanturilor, să o împlineşti şi tu” (Ibidem, p. 974). Iar „de acum întru nimic să nu mai aibi trebuinţă de nici o carte care să nu fie pre limba ta, şi pentru ca de acum să protimiseşti mai mult cărţile limbii tale, decât cele pre alte limbi streine” (Ibidem, p. 973), deoarece „precum alte limbi n-au trebuinţă de cărţi pre alte limbi streine nici noi să nu avem” (Ibidem, p. 971), pentru ca acest ­neam „să să slăvească întru cea dintâiu fericire din care să află căzut” (Ibidem, p. 974), iar pe vii­tor „în nici un chip nu mai priimi a te lega de necinstita sfiia­lă a nesimţirii” (Ibidem, p. 977).

Solidaritate spre binele poporului

După cum se vede din această Înainte cuvântare…, scopul activităţii Dascălului de cântări Macarie a fost unul foarte bine stabilit, iar mesajul său cheamă la solidaritate spre binele poporului, bine la care trebuie să îşi aducă partea lor de contribuţie şi dascălii de cântări, cântăreţii şi, în general, toţi românii. Tocmai dorinţa realizării acestui ideal l-a purtat pe el la Buda, apoi la Viena pentru a-şi tipări traducerile necesare activităţii.