Dragostea părintelui Cicerone Iordăchescu faţă de semeni

Marea Unire a capacitat întreaga energie a poporului român, angrenând în acest uriaș efort întregul neam. Și preoțimea română a răspuns prezent acestui moment crucial al istoriei noastre, jertfindu-se pentru o Românie mai bună. Nu mai puțin de 656 de preoți ortodocși au fost persecutați de ocupanți, 51 fiind uciși, 365 închiși, 114 maltratați, alții refugiați. Întreaga zbatere a clerului românesc în vremea Marelui Război și a Marii Uniri trebuie cunoscută astăzi și subliniată în manualele de istorie, în semn de prețuire pentru acești oameni minunați care și-au slujit țara, uneori cu prețul vieții.

Cel mai bun argument pentru fundamentarea acestei afirmații, că preoțimea română s-a implicat în Marea Unire, îl constituie lucrarea „Preoțimea Română și întregirea neamului”, apărută în 1940. Cartea inventariază suferințele preoților români din Ardeal și România Veche în vremea Marelui Război 1916-1919, astfel că sunt consem­nați nu mai puțin de 656 de preoți ortodocși care au fost persecutați de ocupanți, 51 fiind uciși, 365 închiși, 114 maltratați, alții refugiați.

Printre puținele mărturii privind activitățile preoților pe front și lupta lor pentru recunoașterea drepturilor românilor se află și cea a eruditului preot Cicerone Iordăchescu. Acesta a descris în memoriile sale, intitulate „Însemnări din anii 1916-1919” și publicate la două decenii după evenimente, participarea sa în campania anilor 1916-1917 în calitate de preot militar.

Datoria, mai presus de toate

A fost repartizat ca preot militar la Regimentul IV Vânători cu sediul în Iași. În vara anului 1916, el a urmat regimentul său în Ardeal, locuind, după cum mărturisește, într-un cort situat în mijlocul celor ale trupei, tocmai pentru a da semnalul pozitiv că este lângă oameni și împarte aceeași pâine amară a războiului. Misiunea de confesor pe front este una dificilă, timpul unui preot fiind împărțit între săvârșirea serviciului religios, oferirea de sfaturi pentru alinarea sufletelor soldaților, iar puținul timp liber rămas fiind alocat lecturii. Formarea teologică și filosofică își spune cuvântul în modul singular în care preotul Cicerone Iordăchescu receptează, prin filtrul personal, această uriașă industrie și uzină a morții care este războiul.

Pe front, moartea și viața, lumea și realitățile ei sunt altfel percepute, iar perspectiva omului se schimbă: „Rar mi-a fost dat în viață să înțeleg mai adânc tainele vieții religioase ca în acele zile de început de război, când moartea te putea surprinde în orice clipă”, mărturisește Cicerone Iordăchescu. „Între război și creștinism este un antagonism”, scrie mai departe preotul, de fapt gândurile acestea sunt o mărturisire a omului care se întreabă: Ce caut eu aici, în măcelul acesta? Pare că îndoiala și deznădejdea îi guvernează această reflecție, dar tot el găsește și răspunsul la întrebarea sa: „Când patria, Biserica, orice alt bun spiritual și adevărul sunt amenințate, datoria este mai presus de toate... Biserica în opera ei de încreștinare a sufletului românesc trebuie să țină cont de această datorie care trebuie să devină un imperativ pentru oricine. Ea are în plus datoria de a cerne ideea națională prin sita învățăturilor creștine pentru a extrage din ea tot ce are mai bun și mai substanțial”.

Jurnalul său de pe front este și o istorie militară, o reflectare a parcursului regimentului de la înaintarea în Ardeal și până la retragerea în Moldova, dar și a bucuriilor și a necazurilor și dramelor oamenilor de lângă el. În primăvara lui 1917, preotul Iordăchescu este mutat la ambulanța diviziei XV. Acum se petrece și un tragic eveniment în plan personal, părinții săi mor în aceeași zi de tifos exantematic, el fiind profund marcat de această pierdere. Nici experiența la Serviciul ambulanței nu este una ușoară, preotul fiind martorul atrocităților și suferințelor umane în vreme de război.

Slujire la Paris

În octombrie 1917, primește o însărcinare mai plăcută, și anume aceea de a sluji la Biserica Română din Paris. După o lungă călătorie printr-o Rusie în plină revoluție bolșevică, ajunge la Paris, unde se instalează și începe să slujească.

Au urmat doi ani fructuoși în care alegerea sa pe acest post s-a dovedit a fi una inspirată, întrucât preotul Cicerone Iordăchescu a fost un excelent ambasador al cauzei românești în lumea pariziană. Poliglot, cu o aleasă pregătire teologică și filosofică, el a contribuit la creșterea coeziunii în sânul comunității române din Paris, implicându-se în lupta pentru recunoașterea Unirii, dar și la creșterea prestigiului interna­­ț­io­nal al țării noastre și, implicit, al cauzelor românești. În acest sens, el a participat la numeroase dialoguri religioase cu Biserica anglicană, a inițiat un Te Deum cu ocazia Zilei naționale a SUA, la final cântându-se imnurile american, francez și român. Ziarele pariziene au reflectat adeseori în paginile lor munca devotată a preotului Cicerone Iordăchescu în greul, dar și sublimul an 1918.

În timpul Conferinței de pace de la Paris, Cicerone Iordăchescu aduce alte însemnate servicii țării, participând la diverse acțiuni diplomatice de convingere a marilor puteri să fie favorabile României. În luna mai 1919, preotul solicită să fie rechemat în țară și astfel se încheie pentru el Marele Război. Ulterior, munca sa misionară avea să primească aprecieri și avea să fie decorat pentru modul cum și-a slujit țara, dar și pe semenii săi. Revenit în țară, preotul Iordăchescu desfășoară o bogată activitate ca profesor teolog, decan și autor și traducător de scrieri religioase. Se pensionează în 1947 și se stinge din viață în 1966.

Preotul Cicerone Iordăchescu a fost, fără îndoială, o conștiință a timpului său, un om care și-a înțeles vocația și și-a iubit semenii în ajutorul cărora n-a pregetat să sară atunci când a fost nevoie. În plus, serviciile aduse de el țării, precum și cele ale întregului cler, în vreme de război, merită astăzi să fie amintite, iar exemplul luminos al înaintașilor trebuie cinstit așa cum se cuvine.

Fiu de preot

Părintele Cicerone Iordă­chescu (1882-1966) s-a născut la Miclăușeni, satul Litca, din județul Iași, în familia preotului Dumitru Iordăchescu și, previzibil, precum mulți alți fii de preoți, a urmat calea tatălui său, absolvind seminarele din Roman și Iași. Ulterior s-a înscris la Facultatea de Teologie din București, pe care a finalizat-o cu succes în anul 1908. Din acel moment a fost hirotonisit, apoi a devenit profesor la Seminarul din Iași. Pentru o scurtă perioadă (1909-1913) a stat și în Germania, slujind la capela românească de la Ba­den Baden. Tot aici a urmat cursurile de teologie și filoso­fie ale Universităților din Stras­bourg și Freiburg. Cunoașterea limbilor engleză, franceză, germană i-a deschis, la acea vreme, multe porți și oportunități de a studia, dar și de a reprezenta cu cinste România.

Reîntors în țară în 1913, dru­murile slujirii preoțești și pro­fesorale sunt curmate de izbucnirea Primului Război Mondial și de intrarea Româ­niei în luptă alături de Antanta.