Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
„Drumul care duce la virtute este anevoios”
Orice comportament pe care îl adoptăm constituie întotdeauna o sumă a virtuților și viciilor pe care le avem. Desigur, atunci când ajungem să ne curățim de păcatele pe care le avem, comportamentul nostru strălucește prin prisma virtuților care lucrează libere în noi, la fel cum acesta devine întunecat dacă lucrăm mai mult patimile necurate. Sfântul Vasile cel Mare era dornic să le imprime tinerilor din vremea sa această aplecare sufletească asupra lucrării virtuților creștine, singura care putea să îi ajute să se transforme în adulți armonioși, iubitori de aproapele și de Dumnezeu și oameni de nădejde în societate - exact ceea ce așteptăm și noi de la propriii copii.
Sfinții Părinți au observat adesea că rădăcina tuturor patimilor este dată de lăcomia pântecelui. Prin urmare, pentru a slăbi celelalte patimi cu care ne luptăm, este bine ca fiecare dintre noi să se străduiască să evite mâncarea peste măsură. Desigur, nu trebuie să ne ducem în extrema cealaltă, și anume să ne înfometăm, așa cum fac adesea adolescentele care consideră că au o problemă cu greutatea și care ajung astfel să dezvolte afecțiuni precum anorexia din cauza dietelor drastice. În toate acțiunile pe care le întreprindem sunt bune măsura și discernământul. „Trebuie, dar, să slujim trupului numai în cele necesare; sufletului, însă, să‑i dăm ce‑i mai bun, spre a‑l slobozi, cu ajutorul filosofiei, ca dintr‑o închisoare, de legătura cu patimile trupului, ca să facem în același timp și trupul stăpân peste patimi. Stomacului să‑i slujim numai în cele de trebuință, să nu‑i dăm mâncările cele mai plăcute, cum fac cei care caută bucătari și oameni pentru servit la masă, cei care caută oameni, care răscolesc pământul și marea, ca și cum ar plăti bir unui stăpân neîndurător“ (Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia a XXII‑a către tineri. Cum pot întrebuința cu folos literatura scriitorilor elini”, VII, în: Scrieri, vol. II, Părinți și Scriitori Bisericești, 17, trad. pr. Dumitru Fecioru, București, EIBMBOR, 1986, p. 577). În zilele noastre, copiii au ajuns să fie foarte mofturoși la mâncare, dar, totodată, ne confruntăm cu o creștere îngrijorătoare a numărului de copii cu probleme de obezitate din cauza mâncărurilor bogate în grăsimi pe care aceștia au ajuns să le consume. Fast‑foodul, dorința părinților și, mai ales, a bunicilor de a avea un copil cât mai plinuț pentru că li se pare că așa este bine să fie, nerespectarea unui program de masă corespunzător - toate acestea reprezintă probleme mari care generează obezitatea la copii. Și toate acestea se nasc de fapt din această patimă a lăcomiei pântecelui prost gestionată de adulți și care afectează în mod direct și copiii acestora.
Criticarea eleganței
O altă problemă remarcată de Sfântul Vasile cel Mare și deosebit de actuală este cea a îmbrăcăminții necorespunzătoare a tinerilor: „A căuta să fii elegant și a fi numit de alții elegant socot că este tot atât de rușinos ca și a trăi în desfrâu sau a strica altora casele. Este oare vreo deosebire pentru un om cu mintea sănătoasă dacă îmbracă o haină scumpă sau una ieftină, atâta vreme cât și una, și alta îl apără iarna de frig și vara de căldură? Tot așa și în toate celelalte nu trebuie să ne îngrijim mai mult decât e necesar și nici să purtăm grijă de trup mai mult decât e bine pentru suflet. Pentru un bărbat, care poartă cu adevărat acest nume, este tot atât de rușinos a fi elegant și iubitor de trup ca și a fi înclinat în chip nevrednic spre orice altă patimă” (Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia a XXII‑a către tineri...”, VII, p. 578). În zilele noastre, observăm tot mai multe haine de mărimi, culori și modele foarte bizare, datorate unor curente ale modei care erau de neconceput acum două decenii. Nu dorim să fim catalogați drept „fanatici” sau „încuiați”, dar unele modele de îmbrăcăminte îi fac pe tineri să arate ciudat și lucrul cel mai rău este că părinții nu mai reușesc să discute direct această problemă pentru că toată lumea își cumpără aceste modele de îmbrăcăminte. Dacă nu le porți, ești practic exclus din „clubul” celor care se îmbracă la fel. Însă, dacă hainele respective ar însemna cu adevărat ceva mai mult decât o simplă etichetă a unei firme de „fițe”, atunci nu ar ieși din uz atât de repede pentru a fi înlocuite cu altele, încă mai fistichii și bizare.
Iubirea virtuților în detrimentul egoismului
Așadar, concluzia acestui material nu este că trebuie să renunțăm la fast‑food sau să ne înfometăm, nici să ne îmbrăcăm conformist, eventual cu hainele înaintașilor noștri. Concluzia este că trebuie să existe un echilibru, la fel cum trebuie să existe un scop precis în viața fiecăruia dintre tineri, iar scopul nu poate fi decât acela de a ajunge să se cunoască pe ei înșiși așa cum sunt. Nu este rău să ai un model în viață, atât timp cât nu te confunzi cu el; nu este rău să îți dorești să aparții unui grup, atât timp cât nu trebuie să devii altcineva decât cel care ești pentru a fi acceptat; nu este rău să ai un stil al tău, atât timp cât te reprezintă. „A‑ți da toată silința ca trupul să fie cât mai bine înseamnă a nu te cunoaște pe tine însuți și a nu înțelege porunca înțeleaptă, care spune că nu ceea ce se vede este omul; și este nevoie de mai multă înțelepciune, cu ajutorul căreia fiecare din noi, nu importă care, ajunge de se cunoaște pe el însuși” (Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia a XXII‑a către tineri...”, VII, p. 578). Cel care se cunoaște pe sine ajunge să lucreze și virtuțile creștine în viața sa, pentru că ambele aspecte sunt inextricabil legate. Cine nu lucrează virtuțile creștine nu reușește să se cunoască pe sine așa cum este și, prin urmare, va ajunge să fie nu o persoană reală, ci o copie palidă a celui care ar fi trebuit să fie de fapt. Lumea s‑a umplut de aceste copii palide, de aceste chipuri goale, care nu ne transmit nimic, pentru că nu au avut niciodată curajul să‑și descopere frumusețea interioară alături de Hristos și au crezut că dacă vor ajunge asemenea lui X sau Y, vor fi fericiți. Nu există o nefericire mai mare decât aceasta: să nu poți să fii tu însuți. Oricât de greu ar fi acest drum spre noi înșine, drumul virtuții, trebuie să‑l urmăm până la capăt pentru a ne desăvârși ca persoane. Încheiem cu un citat frumos din Hesiod, amintit și de Sfântul Vasile cel Mare: „Drumul care duce la virtute este la început anevoios, greu de străbătut, plin de multă sudoare și durere și cu urcuș. Din pricina asta nu poate oricine pune piciorul pe el, pentru că merge drept în sus, și nici să ajungă cu ușurință în vârf cel care a pus piciorul pe el. Dar cel ajuns sus poate să vadă că drumul este neted și frumos, că este ușor și lesnicios de mers pe el și mai plăcut decât celălalt drum, care duce la viciu, pe care fiecare îl poate lua îndată, că‑i este la îndemână” (Hesiod, Lucrări și zile, 286‑290, apud Sfântul Vasile cel Mare, „Omilia a XXII‑a către tineri...”, I, p. 566).